Transnistria

„În Dubina, evreii au fost băgați într-un hambar mare cu ușile și ferestrele sparte. Au împins 400 de oameni în această încăpere destinată animalelor. Până la final au rămas în viață doar 40 dintre ei. În fiecare zi mureau ca muștele, de boală, de foame și frig. Soldatii români i-au împiedicat sa iasă pentru a căuta mâncare”.
Chana Luketsher Wroshavskia, Sefer Bălţi (ebraică), Tel Aviv, 1993, 607
După cucerirea Ucrainei de către trupele germane și române, în iulie și august 1941, România a primit un teritoriu de aproximativ 25.000 km2, situat în sudul Ucrainei, între râurile Nistru și Bug. Acolo a fost stabilită o administrație militară sub denumirea de Transnistria. La 30 august 1941, odată cu semnarea Acordului de la Tighina, Transnistria a fost transferată României, în conformitate cu promisiunea lui Hitler față de Antonescu, șicare a existat ca entitate până în martie 1944.
Înainte de război, în această regiune trăiau aproximativ 300.000 de evrei. După ocupație, Transnistria a devenit un punct de concentrare pentru evreii din Basarabia și Bucovina deportați din ordinul lui Ion Antonescu. Zeci de mii dintre ei au fost uciși de Einsatzgruppen D, precum și de soldații români. Puținii supraviețuitori ai crimelor în masă din Basarabia și nordul Bucovinei au fost în mare parte deportați și concentrați în ghetouri și lagăre din nordul și centrul Transnistriei. Li s-a interzis să călătorească sau să aleagă unde să locuiască și au fost trimiși la muncă forțată.
La scurt timp după transferul teritoriului a început deportarea evreilor din Basarabia, Bucovina și nordul Transnistriei: între iulie 1941 și iunie 1942, autoritățile militare române au efectuat deportarea a circa 120.000 de evrei români. Evreii au fost deportaţi în Transnistria în trei etape: iulie - august 1941, evreii din nordul Bucovinei şi Basarabiei, cu excepţia celor concentraţi în Cernăuţi şi Chişinău; octombrie -decembrie 1941, majoritatea evreilor din Basarabia și Bucovina; iunie 1942, restul evreilor rămași în Bucovina.
În timpul primei etape a deportărilor în Transnistria încă sub ocupație germană, deși autoritățile militare naziste au permis primului grup de 25.000 de evrei să treacă râul Nistru, ulterior s-au răzgândit și au refuzat să-i mai primească pe deportați, expulzându-i și pe cei care deja intraseră pe acest teritoriu. Pe toată durata disputei dintre autoritățile germane și române, evreii au fost forțați să mărșăluiască în cerc săptămâni întregi, fără hrană și adăpost.
La 30 august 1941 germanii au cedat Transnistria românilor, iar la 12 septembrie au fost reluate deportările. Evreii au fost duși la Nistru în grupuri de 1.500. Deși unii deportați au putut să-și procure mijloace de transport, condițiile erau inumane: hrană și apă insuficiente, bătăi și ucideri după bunul plac al autorităților , ceea ce a dus la dispariția a mii de oameni.
A doua fază a deportărilor a fost mai organizată. Evreilor li s-au jefuit bunurile înainte de a fi expulzaţi, iar la Cernăuţi, unde s-a decis că vor fi salvați 20.000 dintre ei, s-au vândut scutiri celor care şi-au permis să le cumpere. Grupurile au fost deportate cu vagoanele de vite sau pe jos. Din nou, mii de oameni au murit de boală, bătaie și extenuare sau au fost împușcați pe drum. În faza finală, care a început la 7 iunie 1942, 4.000 de evrei dintre cei scutiți din Cernăuți au fost deportați cu vagoanele de vite.
Românii nu aveau planuri pentru strămutarea miilor de evrei deportați și nu au făcut nimic pentru a le asigura adăpostul sau hrana după ceaceștia au trecut Nistrul. Singura lor preocupare a fost împingerea evreilor spre nord și est.
În iarna lui 1941 autoritățile române au înființat mai multe ghetouri și două lagăre de concentrare în Transnistria. Au fost înființate ghetouri la Bogdanovka, Domadevka, Akhmetchetkha și Mogilev Podolski. Cel mai cunoscut a fost cel de la Bogdanovka, pe malul de vest al râului Bug, pe care românii îl numeau „colonie”, unde au fost închiși mii de evrei. În decembrie 1941, trupele române ajutate de ucraineni au masacrat aproape toți evreii din Bogdanovka prin împușcări care au durat mai bine de o săptămână. De asemenea, românii au masacrat evrei în Domadevka și Akhmetchetkha. Tifosul a contribut și el la decimarea evreilor aglomerați în Mogilev Podolski. În ce privește cele două lagăre de concentrare din Transmistria, Peciora și Vapniarka, acestea erau rezervate deținuților politici evrei deportați din România propriu-zisă. Rata supraviețurii a fost foarte scăzută în rândul celor câteva mii de prizonieri trimiși în aceste locuri.
Iarna 1941-1942 în Transnistria a fost extrem de aspră, mii de oameni au murit din cauza frigului, a înfometării și a bolilor. În plus, alte mii au fost masacrate de trupele române cu ajutorul ucrainenilor în lagărele de la Bogdanovka, Domanevka și Akhmetchetha.
În unele dintre ghetouri, comitetele evreiești desemnate au putut înființa diverse forme de într-ajutorare precum orfelinate, bucătării și centre medicale improvizate, pentru a ajutala supraviețuirea cât mai multor oameni. Au încercat să-și păstreze organizarea internă și au format comitete sub conducerea foștilor lideri ai comunității. Mișcările de tineret sioniste și-au continuat activitățile, ba chiar și-au reînnoit contactele cu centrele din București. De acolo au obținut ajutor financiar, haine, alimente și medicamente.
Situația evreilor din Transnistria a cunoscut o relativă îmbunătățire spre sfârșitul anului 1942, când au fost aprobate primele ajutoare din partea comunităților evreiești din Regat. În ianuarie 1943, după ce Crucea Roșie Internațională a repartizat sume importante de bani prin Central Aid Agency (CAA) către România, prima delegație a CAA și a Direcției de Asistență Socială a Centrului Evreiesc a plecat în Transnistria, sub conducerea lui Fred Şaraga. Raportul întocmit de Şaraga sublinia că tot ajutorul trimis prin Centrul Evreiesc a acoperit doar o foarte mică parte din ceea ce era necesar; situația celor 5.000 de orfani era dezastruoasă și toată populația din lagăr era subnutrită, bolnavă și fără îmbrăcăminte.
Acesta a fost urmat de un ajutor oferit de American Jewish Joint Distribution Committee (JOINT) și de alte câteva organizații internaționale, iar în aprilie 1943 nunțiul papal de la București, Arhiepiscopul Andrea Cassulo, a vizitat Transnistria. În pofida acestor eforturi, mulți evrei au murit continuat să moară din cauza condițiilor dure, a frigului, a foametei, a bolilor și a persecuțiilor. Doar 50.000 din cei 120.000 de expulzați în Transnistria au supraviețuit.
După înfrângerea germană de la Stalingrad la începutul anului 1943, evreii români au devenit monedă de schimb pentru regimul Antonescu, care a început să ia în considerare repatrierea acestora din Transnistria. Totuși, repatrierea în orașul natal a primului grup de 6.053 de evrei supraviețuitori din Dorohoi a avut loc abia la 20 decembrie 1943. Câteva luni mai târziu, la 6 martie 1944, au fost repatriați 1.846 de copii din ei peste 5.000 de orfani. Odată cu apropierea armatei roșii de Transnistria, la mijlocul lui martie 1944, Antonescu a autorizat în cele din urmă repatrierea celor 50.000 de deportați care au supraviețuit.
Din momentul deportării lor în 1941, până la eliberarea lor de către armata roșie în martie 1944, între 150.000 și 250.000 de evrei români și ucraineni în Transnistria au pierit, ca urmare a frigului, înfometării, epidemilor și uciderii de către autoritățile germane și române.
Matatias Carp, Holocaust in Rumania: 1940-1944, Budapest, Primor Publishing Company, 1994
Jean Ancel ed., Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, New York, 1987, vol. 3, p. 528, doc. 330, 559
Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască, Hasefer, 2003, vol. 2, partea a II-a, 7, 18-23
Dina Porat, "The Transnistria Affair and the Rescue Policy of the Zionist Leadership in Palestine, 1942-1943", Studies in Zionism 6/1, 11 Spring 1985, 27-52.
Radu Ioanid, "Romania," in Laqueur, Walter ed., "The Holocaust Encyclopedia." New Haven, Yale University Press; Gutman, Israel. Encyclopedia of the Holocaust, Macmillan, 1990
Shachan, Avigdor, Burning Ice: Ghettos of Transnistria, New York: Columbia University Press, 1996
Final Report of the "Elie Wiesel" International Commission on the Holocaust in Romania, Bucharest, 2004, 281-219