x
După 23 august 1944, Teatrul Baraşeum înființat în timpul războiului a fost dizolvat. Actorii fie s-au întors în teatrele în care fuseseră activi înainte de 1940, fie au deschis noi teatre private, cum ar fi Studio Baraşeum, Naier Idisher Teater (Noul Teatru idiș) și The IKA (Idisher Kinstler Ansambl).
Unele trupe de actori sperau să readucă în fața publicului tradiția teatrului idiș, în spiritul celei mai elevate forme a sa, după modelul Trupei Vilna. Această revenire la tradiție a stat la baza teatrului idiș de după cel de-al Doilea Război Mondial în România, care a combinat efortul artiștilor cu entuziasmul unui public larg, având în vedere numărul de aproximativ 375.000 de supraviețuitori ai Holocaustului.
Inițiativa de a redeschide teatrele idiș după 23 august 1944 a venit din partea actorilor și nu din partea politicienilor. Cu toate acestea, pe măsură ce comuniștii acaparau treptat conducerea țării, au favorizat înființarea teatrului IKUF (al Asociației Culturale Evreiești), care promova valori asemănătoare ideologilor lor. Din iulie 1945, teatrul IKUF a fost condus de Iacob Mansdorf.
Mansdorf era hotărât să transforme teatrul într-o instituție cu o agendă culturală, educațională și artistică definită, menită a înlocui cu artă ceea ce el considera a fi spectacole de slabă factaură. Multe dintre vedetele teatrului idiș de dinainte de război au refuzat să se asocieze acestui teatru, ca și altor centre culturale evreiești, iar Mansdorf a fost nevoit să recruteze tineri actori din afara Bucureștiului.
Prima producție a teatrului, piesa Ich Leb (Eu trăiesc) de Moșe Pincevski, având ca subiect rezistența dintr-un lagăr de muncă forțată, temă relevantă pentru experiența de viață a majorității publicului în timpul războiului, a fost un succes.
Mansdorf a părăsit teatrul, iar câțiva dintre actorii săi au plecat odată cu el. Alții, inclusiv Sevilla Pastor, Dina König și Moris Siegler, s-au reorganizat sub conducerea lui Bernard Lebli, devenind compania permanentă a Teatrului Idiș de Stat - Barașeum. Până în martie 1948, cine dorea să interpreteze roluri în teatrul idiș, trebuia să se alăture IKUF.
La 1 august 1948, Teatrul IKUF a devenit Teatrul Evreiesc de Stat (TES), prin unirea tuturor companiilor de teatru idiș, care au format un ansamblu de 110 actori. Din această perspectivă, TES a fost rezultatul unui act de constrângere, deoarece i-a forțat pe toți cei interesați de teatrul idiș să performeze sub același acoperiș.
Din 1948 până în 1954, TES a fost condus de Bernard Lebli - director și Uri Benador – secretar literar, iar din 1955 până în 1987 de Franz Auerbach, Iancu Gluck și Israil Bercovici. Teatrul evreiesc de Stat a activat în clădirea Baraşeum, aflată într-o stare avansată de degradare, dar care a fost renovată între 1954-1956. Prima producție de pe noua scenă a fost Dos togbukh fun Anna Frank (Jurnalul Annei Frank) de Frances Goodrich, cu Lia Konig în rolul titular.
TES a inclus actori ai teatrului de dinainte de război dar șiactorimai tineri, afiliați ideologiei comuniste. Cu toate acestea, el a fost o continuare a proiectului inițiat de Goldfaden și a contribuit la împlinirea aspirațiile părinților săi fondatori - Abraham Goldfaden, Iacob Gordin și Iacob Sternberg - prin faptul că le-a oferit artiștilor de limbă idiș o scenă pentru a menține vie practicile artistice cu rădăcini adânci în Europa de Est.
Nicolae Ceauşescu, care a condus România din 1965 până în 1989, a dispus dărâmarea unei părți importante a cartierului evreiesc Văcăreşti din capitală, pentru a face loc viziunii sale megalomane asupra arhitecturii orașului. TES, adăpostit în clădirea Baraşeum nu a fost, din fericiră, demolată.
TES a promovat un program artistic ambițios și a folosit diverse forme estetice, narative și inovatoare, de la realismul lui Stanislavski la tehnicile lui Brecht. Repertoriul său a încorporat piese de teatru idiș clasice, capodopere ale teatrului mondial, lucrări moderne cu teme evreiești și piese anti-sioniste din perioada stalinistă.
Repertoriul de bază prezenta, printre altele,Biletul de loterie câștigător și Tevie lăptarul de Sholem Aleichem, Vrăjitoarea de Avram Goldfadn, Dumnezeu, om și diavolde Jacob Gordin și Dibbuk de S. Ansky. Aceste piese au oferit teatrului șansa de a depăși perspectiva oficială și de a construi o punte către tradiția teatrului idiș, situație favorizată și de distribuția remarcabilă care includea artiști precum Dina König, Sevilla Pastor, Iudith Kronenfeld, Benno Popliker, Mauricius Sekler și Samuel Fischler.
Între 1948 și 1969, repertoriul TES a inclus și o serie de piese în idiș care tratau tema Holocaustului, scrise de Ludovic Bruckstein, un supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz. Prima piesă, Nachtshicht(Tura de noapte), pusă în scenă în 1949, descrie revolta unității de Sonderkommando (unități de muncă formate din prizonieri ai naziștilor, de regulă evrei) de la Auschwitz, care a avut loc înainte de încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Piesele lui Bruckstein au avut un succes uriaș și au fost prezentate și în teatre din afara Bucureștiului, ca de exemplu la Teatrul idiș din Iași.
Cu aceste spectacole TES a inițiat un fel de reflecție dramatică asupra Holocaustului și existenței evreiești în România de după al Doilea Război Mondial, într-o perioadă în care această formă de artă nu exista în nici o altă țară. Acest lucru s-a datorat probabil situației particulare a teatrului idiș din România și a publicului evreiesc care era familiarizat cu specacole de avangardă care tratau problemele actuale ale comunității evreiești.
Repertoriul TES a inclus și lucrări ale unor autori români precum Victor Eftimiu, Victor Ion Popa și Tudor Arghezi, dar și piese din teatrul internațional, precum Opera de trei parale de Bertholt Brecht, Doisprezece bărbați furioși de Reginald Rose, Woyzeck de Georg Büchner și Rahel, evreica din Toledo de Lion Feuchtwanger. Au mai fost prezentate de asemenea piese ale unor autori evreo-americani precum Israel Horovitz și Saul Bellow.
Cu acest repertoriu, TES a promovat cultura evreiască prin menținerea în viață a tradițiilor și a muzicii idiș și prin readucerea în actualitate a clasicilor literaturii idiș, într-o perioadă în care o parte semnificativă a populației era interesată să păstreze sau să descopere aceste tradiții. Astfel, teatrul nu a fost, așa cum s-a intenționat inițial, doar un purtător de cuvânt al regimului și pentru regim, ci în principal un loc pentru cultivarea identității evreiești.
Un demers remarcabil de conștientizare a problemelor evreiești din România a fost realizat de Alexandru Mirodan în Contract special de închiriat oameni (1971), despre efectele antisemitismului într-un oraș imaginar în care rămăsese un singur evreu. După ce regimul comunist a împiedicat reprezentarea piesei în România, aceasta a fost publicată în Israel.
În ciuda opresiunii evreilor în timpul regimului comunist, a demolării unei mari părți din cartierul evreiesc și a emigrării majorității evreilor în Israel, TES a continuat să funcționeze și a supraviețuit căderii comunismului din 1989.
Astăzi încă funcționează ca instituție publică și reprezintă unul dintre puținele simboluri a ceea ce a fost cândva o mare comunitate evreiască, fiind de asemenea unul dintre puținele teatre idiș profesionale rămase în Europa. Din 2006 TES este condus de Maia Morgerstern și continuă să aducă în fața publicului un repertoriu de clasici idiș și capodopere ale teatrului mondial.
Yiddish Theatre: New Approaches, ed. Joel Berkowitz, Oxford, 2003
Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România (One hundred years of Yiddish/Jewish theater in Romania), 2nd Romanian-language edition, revised and augmented by Constantin Măciucă. Editura Integral (an imprint of Editurile Universala), Bucharest, 1998, 202- 235
Nicolae Cajal și Hary Kuller, eds. Contribuția evreilor din România la cultură şi civilizație
Corina L. Petrescu, " A Jewish State Theater in the People's Republic of Romania, Notes on a transitional becoming (1944-1953)" in Irina Vainovski-Mihai ed., New Europe College Yearbook 2005-2006, 283- 31
