Teatrul

La sfârșitul Evului Mediu, teatrul idiș exista doar prin reprezentarea unor piese populare bazate pe povestea Esterei, jucate de grupuri de amator mai ales în timpul sărbătorii de Purim (așa-numitele Purim spiels). Teatrul idiș profesionist s-a dezvoltat după anii 1880, după ce Iluminismul a ajuns și în Europa de Est.
Teatrul idiș modern a fost fondat de Avram Goldfaden, care a creat prima trupă profesionistă la Iași, în 1876. Goldfaden s-a născut în Rusia și a trăit în multe locuri din Europa și Statele Unite, dar renumele său de fondator al teatrului evreiesc modern a fost strâns legat de România, unde totuși opresiunea împotriva evreilor era mai moderată decât in Rusia. În plus, clima ceva mai caldă a fost un element care a favorizat apariția teatrului în grădini de vară, așa cum a fost cazul primului teatru idiș de la Iași, care a funcționat în grădina Pomul Verde.
Goldfaden a pus bazele primei sale trupe prin colaborarea cu muzicienii Israel Grodner și Issachar Goldstein de la „Broder Singers”. La început aceasta a fost doar o companie de mici dimensiuni, care performa în teatre și cafenele, în stilul comediei dell'arte italiene, prezentând spectacole bazate în mare parte pe elemente muzicale, comedie bufă și divertisment. În afară de Iaşi, locul înființării trupei, aceasta a stat o vreme și la Botoşani, Gălaţi, Brăila şi Bucureşti.
Goldfaden a servit nu numai ca manager al trupei, ci i-a fost și autor, compozitor, scenograf și regizor. Printre cele mai populare piese ale sale s-au numărat Di tsvey Kuni-Leml (Cei doi Kuni-Lemel, jucat pentru prima dată în 1880), Di kishefmakherin (Vrăjitoarea, jucată de asemenea pentru prima dată în 1880) și Bar Kokhba (jucată pentru prima dată în 1883). Piesele lui Goldfaden au format un canon al teatrului idiș și au fost reprezentate timp de peste cincizeci de ani.
La doi ani după ce Goldfaden a fondat prima trupă de teatru idiș, în București existau deja câteva trupe care rivalizau cu aceasta, înființate de foști membri ai trupei lui Goldfaden. Cea mai importantă dintre ele a fost trupa lui Israel Grodner, care a dorit să creeze un teatru de factură realistă.
O nouă etapă în viața teatrului evreiesc din România a început în 1917, când Iacob Sternberg,
poet și regizor de teatru stabilit la București, a hotărât să creeze un teatru cultural și împreună
împreună cu Iacob Botoshansky a pus bazele unui proiect de avangardă - Teatrul idiș din București.
După Primul Război Mondial, în București existau o companie profesionistă permanentă condusă de Isidor Goldenberg, care prezenta lucrări din repertoriul clasic idiș, un teatru idiș sofisticat de cabaret (kleynkunst), precum și trupe itinerante care puneau în scenă spectacole de divertisment. În afară de acestea, la Cernăuți funcționat două teatre de limbă idiș, unul la Iași și unul la Cluj.
În 1923, celebra Trupă Vilna a fost invitată să joace la Bucureșt, aducând astfel în România ideile lui Konstantin Stanislavski. Trupa a rămas în România până în 1927, iar Sternberg a fost directorul artistic al acesteia. Datorită interesului său pentru modernism, Trupa Vilna a devenit un teatru de avangardă cu perspective inovatoare asupra regiei și montării.
Hotărât să urmărească atât spiritul lui Goldfaden, cât și spiritul inovator al lui I.L.Peretz, care susținea că noua cultură evreiască trebuie să reprezinte aspirațiile estetice și morale ale poporului evreu, iar teatrul evreiesc trebuie să fie asemănător cu arta teatrală europeană, în 1930 Sternberg a creat un alt studio de succes: Bukareshter Yidishe Teater-Studiye - BITS. Având sediul în cartierul evreiesc Văcărești din București, BITS a jucat un rol important în dezvoltarea tendințelor moderne ale teatrului evreiesc european.
În toamna anului 1940, când Ion Antonescu a venit la putere, prin noua legislație de discrimnare și segregare rasială promovată de acesta, a fost dispusă îndepărtarea artiștilor evrei din toate instituțiile artelor spectacolului, situație care s-a aplicat și în cazul celorlalte categorii profesionale. Nerespectarea acestor decizii putea duce la sancțiuni aspre, de la amenzi substanțiale până la încarcerarea în lagărul de la Târgu Jiu. În ciuda acestei situații, în urma unor demersuri realizate de un grup de artiți evrei în toamna anului 1940, la 1 martie 1941 lua naștere Teatrul Evreiesc Barașeum.
Baraşeum a creat un loc de muncă pentru peste două sute de artişti şi intelectuali evrei. Autoritățile române au permis Teatrului Barașeum să pună în scenă piese evreiești doar în limba română. În plus, membrii personalului trebuiau să fie evrei și să se abțină de la orice formă de protest sau declarație politică.
În anii războiului, clădirea Baraşeum, care a fost folosită de la începutul anilor 1930 ca teatru de limbă idiş, a devenit sediul teatrului evreiesc și a prezentat în premieră peste treizeci de producţii, majoritatea spectacole de revistă, aproximativ jumătate dintre ele în regia lui Sandu Eliad. Repertoriul său a inclus traduceri în română ale pieselor clasice idiș, dar și piese noi și lucrări ale unor autori precum Offenbach și Verneuil.
După îndepărtarea lui Ion Antonescu de la putere a fost legalizată folosirea limbii idiș. Inițiativa redeschiderii teatrelor idiș după 23 august 1944 a aparținut actorilor, iar prima reprezentație, Nacht-Tog (Noapte-Zi), a avut loc la Botoșani, orașul în care, în 1876, Goldfaden prezentase una dintre primele producții idiș într-un teatru profesionist acoperit.
Pe măsură ce comuniștii avansau către dominația deplină a României, au favorizat înființarea teatrului IKUF (al Asociației Culturale Evreiești), care promova valori asemănătoare ideologilor lor. Din iulie 1945, teatrul IKUF din a fost condus de Iacob Mansdorf. Prima producție a teatrului a fost piesa Ich Leb (Eu trăiesc) de Moșe Pincevski, având ca subiect rezistența dintr-un lagăr de muncă forțată, temă relevantă pentru experiența de viață a majorității publicului în timpul războiului, și care a fost un succes.
Teatrul evreiesc IKUF a fost naționalizat la 1 august 1948 și a devenit Teatrul Evreiesc de Stat (TES). Autoritățile române au impus trupelor anterioare de teatru idiș să se unească, formând astfel un ansamblu de 110 actori.
Din 1948 până în 1954 Teatrul Evreiesc de Stat-Baraşeum, a fost condus de Bernard Lebli și Uri Benador în calitate de director artistic, iar din 1955 până în 1987 de Franz Auerbach, Iancu Gluck și Israil Bercovici ca director artistic. Prima producție de pe noua scenă a fost Dos togbukh fun Anna Frank (Jurnalul Annei Frank) de Frances Goodrich, cu Lia Konig în rolul Annei Frank.
În 1949 s-a înființat la Iași un Teatru Evreiesc de Stat, condus de Iso Schapira și Ițic-Swartz-Kara, care a avut o activitate bogată până la închiderea sa, în 1964.
TES a promovat un program artistic ambițios, inclusiv din punct de vedere al repertoriului promovând piese clasice în limba idiș, capodopere ale teatrului mondial, lucrări moderne cu teme evreiești, dar și piese anti-sioniste în perioada stalinistă. Repertoriul TES a inclus și o serie de spectacole în limba idiș care tratau tematica Holocaustului, scrise de Ludovic Bruckstein, supraviețuitor de la Auschwitz. Cu piesele lui Bruckstein, teatrul evreiesc a inițiat un fel de reflecție dramatică asupra Holocaustului și a vieții evreiești de după al Doilea Război Mondial în România, într-o perioadă în care această formă de artă nu exista în nici o altă țară.
Un alt efort remarcabil de conștientizare a problemelor evreiești din România a fost realizat de Alexandru Mirodan în piesa Contract special de închiriat oameni (1971), având ca temă efectele antisemitismului într-un oraș imaginar în care mai exista doar un evreu. Regimul comunist a împiedicat reprezentarea piesei în România, iar aceasta a fost publicată în Israel.
TES a supraviețuit căderii comunismului din 1989. Astăzi încă funcționează ca instituție publică, fiind unul dintre puținele teatre idiș profesioniste rămase în Europa, dar și unul dintre puținele simboluri a ceea ce a constituit odată o mare comunitate evreiască.
Yiddish Theatre: New Approaches, ed. Joel Berkowitz, Oxford, 2003
Israilș Bercovici,O sută de ani de teatru evreiesc în România , a 2-a ediție în limba română, revizuită și adăugită de Constantin Măciucă, Editura Integral, București, 1998
Nicolae Cajal and Hary Kuller, eds. Contribuția evreilor din România la cultură şi civilizație București, 1996