x
În pofida imensei suferințe a evreilor români din timpul celui de-al doilea război mondial, aproximativ jumătate din cei 760.000 de evrei români au supraviețuit Holocaustului. Acest lucru s-a datorat, în mare măsură, eforturilor depuse de conducători precum șeful Federației Organizațiilor Comunităților Evreiești (FUCE), Wilhelm Filderman, rabinul șef Alexandru Șafran sau liderul Organizației Sioniste, A.L. Zissu, alături de membrii ai comunității și non-evrei aflați în funcții oficiale, dar și de oameni obișnuiți, din medii sociale diverse.
Încă de la începutul războiului, liderii comunității au reușit să organizeze o rețea instituțională care a oferit servicii religioase, educație și sprijin social. În virtutea organizării interne, asistența medicală și cea socială (educația, sănătatea și cultura) au continuat să funcționeze, iar mișcările sioniste de tineret și-au continuat activitățile în clandestinitate.
În urma legilor antisemite publicate la 31 august 1940 și 14 octombrie 1941, tuturor evreilor li s-a interzis accesul în școli și universități neevreiești, iar profesorilor evrei nu li s-a permis să predea în instituții de stat. Curând a fost înființat de către comunitate un sistem școlar evreiesc alternativ, care includea instituții de la grădiniță până la liceu, cu profesori care fuseseră dați afară din sistemul de învățământ de stat, și au fost organizate cursuri de formare profesională și activități culturale. Cursurile se țineau în sinagogi, în școli dezafectate sau înlocuințe închiriate. Liderii comunității au reușit să înființeze 150 de instituții de învățământ în care și-au continuat studiile peste 22.000 de elevi din școli primare, licee și colegii evreiești de învățământ superior. Aproximativ 500 de sinagogi și zeci de băi rituale au funcționat în toată țara. Au fost înființate diverse centre de sănătate precum și instituții de sprijin,precum bucătăriile publice, care au distribuit alimente miilor de nevoiași. Au fost de asemenea înființate cămine pentru bătrâni și orfelinate, dar și instituții culturale. În București a funcționat un teatru evreiesc numit „Barasheum”, iar în mai multe orașe au fost înființate orchestre și coruri filarmonice, în care au putut să-și continue activitatea artiștii evrei izgoniți din instituțiile românești de cultură.
Măsurile antievreiești ordonate de guvernul Ion Antonescu, cum ar fi închiderea sinagogilor (11 septembrie 1940) și obligativitatea purtării stelei galbene (3 septembrie 1941) au fost anulate la scurt timp, în urma protestelor lui Șafran și Filderman.
La 16 decembrie 1941, FUCE a fost dizolvată și înlocuită cu Centrala Evreilor din România, după modelul Judenrat-ului. Centrala Evreiască a fost creată pentru a servi ca instrument în planul lui Antonescu de distrugere a evreilor români. În fapt, FUCE a continuat să-și continue activitatea în mod subteran, iar Filderman a rămas adevăratul șef al comunității și a condus lupta împotriva deportărilor și a altor măsuri antievreiești.
Această conducere subterană a fost extrem de activă, trimițând autorităților zeci de memorii, inclusiv Familiei regale, Bisericii și trimișilor puterilor neutre, reușind să împiedice expulzarea și distrugerea totală a evreilor români.
În vara anului 1942 România a acceptat planul nazist de a-i deporta pe toți evreii care locuiau în Regat în lagărul de exterminare Belzec din Polonia. Cu toate acestea, politicile referitoare la evrei au început să se schimbe în octombrie 1942, iar până în noiembrie 1942 devenise clar că autoritățile române amânau punerea în execuție a acestui plan, la care au și renunțat în cele din urmă. Deportările s-au încheiat în martie aprilie 1943, când Antonescu a început să caute pacea cu aliații.
Schimbarea de politică a survenit ca urmare a unor factori precum situația de pe front, refuzul Germaniei de a oferi României garanții politice și, nu în ultimul rând, a presiunilor din partea forțelor aliate și a opoziției interne mobilizate de consiliul clandestin condus de Filderman și Șafran, care i-au cerut Regelui Mihai reginei-mamă Elena să intervină în numele comunității evreiești. Consiliul clandestin a exercitat presiuni asupra autorităților prin diverse canale, inclusiv asupra Bisericii și a trimișilor puterilor neutre, precum delegații Comitetului Internațional al Crucii Roșii, Charles Kolb și Vladimir de Steiger, Nunțiul Papal în România, Monseniorul Andrea Cassulo și a diplomatului elvețian cu rang de ministru plenipotentiar, Rene de Weck.
Antonescu a anunțat la sfârșitul anului 1942 că va permite evreilor să se răscumpere și să emigreze în Palestina. Acest plan nu s-a materializat, dar organizațiile evreiești au putut să ofere un ajutor semnificativ supraviețuitorilor din Transnistria.
Din toamna anului 1943, parașutiștii din organizația palestinianăHagana au ajuns și în România, reușind ajutorarea clandestină a evreilor. Tot datorită schimbării politicilor față de problema evreiască, mulți evrei din Polonia, Slovacia și Ungaria, care au reușit să treacă granița din Ungaria ocupată de naziști, și-au găsit refugiu în România.
Haine, încălțăminte, medicamente, alimente și ustensile au fost trimise evreilor din Transnistria, celor închiși în lagărele de concentrare și celor care lucrau în batalioane de muncă forțată. În ianuarie 1943, după ce Crucea Roșie Internațională a canalizat sume mari de bani prin intermediul CAA (Agenția Centrală de Ajutor) către România, prima delegație a CAA și Direcția de asistență socială a Centrului Evreiesc condus de Fred Şaraga a plecat în Transnistria.
Repatrierea parțială a început în a doua jumătate a lunii decembrie 1943. La 20 decembrie, cei 6.052 de locuitori din Dorohoi au fost trimiși înapoi în orașul lor natal, iar la 6 martie 1944 a fost repatriat un număr de 1.846 de orfani din cei peste 5.000 existenți.
Cu toate acestea, atitudinea lui Antonescu față de evrei a rămas ambivalentă. La începutul anului 1944, sub presiunea germană, liderii organizațiilor sioniste clandestine au fost arestați. După un timp, unii dintre prizonierii mai vârstnici au fost eliberați, iar cei mai tineri au fost trimiși în Transnistria și în alte locuri de detenție din România.
Pe de altă parte, noua conducere a organizației sioniste a reușit, sub conducerea lui A.L. Zissu, să obțină permisiunea de a redeschide Oficiul pentru Palestina, care a reușit chiar să elibereze cărți de identitate refugiaților din Polonia, Ungaria și Slovacia. Redeschiderea Oficiului Palestinian a arătat că Antonescu decisese în favoarea emigrării evreilor și împotriva „Soluției finale” pe care germanii au încercat să o dicteze.
Emigrația ilegală a continuat și ea, iar pe tot parcursul războiului, iar vasele cu imigranți au navigat din porturile României sustrăgându-se atât naziștilor, cât și de marinei britanice.
Porturile României au fost singura ieșire rămasă deschisă în Europa. Peste 13.000 de evrei aflați la bordul a treizeci și una de vase au plecat de aici în perioada războiului. Două dintre aceste vase nu au mai ajuns în Palestina: „Struma”, care s-a scufundat la 24 februarie 1942, cu 764 de emigranți la bord, și „Mefkura”, scufundată la începutul lui august 1944, cu 390 de emigranți la bord printre care zeci de orfani salvați din Transnistria.
Pe lângă într-ajutorarea evreiască, în România au existat numeroase acte de solidaritate ale unor neevrei, atât din funcții oficiale cât și oameni obișnuiți, de diferite vârste și din medii sociale diverse, printre care ofițeri de armată, jandarmi, diplomați, preoți, avocați, profesori, țărani și muncitori. Șaizeci dintre ei au primit din partea Statului Israel, prin Yad Vashem, titlul de „Drepți ai popoarelor”.
Leon Volovici, "The Victims as Eyewitness: Jewish Intellectual Diaries during the Antonescu Period" in: Randoph L. Braham ed., The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews during the Antonescu Era, Boulder, CO: Social Science Monographs, 1997, 195-213
Jean Ancel, ed. Documents concerning the Fate of Romanian Jewry during the Holocaust , Jerusalem, 1986, vol. 10, no. 96. 236, no. 131, 354-355
Iaacov Geller, The spiritual Resistance of Romanian Jewry during the Holocaust, Lod, 2003 (ebraică)
Lia Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940-1944, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001
Marius Mircu, Din nou șapte momente - din istoria evreilor din România: Oameni de omenie în vremuri de neomenie, Tel Aviv, Glob, 1987
