x
În 1940, România a cunoscut unele răsturnări majore atât pe plan intern cât și pe plan extern. Mari zone ale României Mari au fost anexate de țări limitrofe. În iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei. Două luni mai târziu, în urma acordului de la Viena dintre Hitler și Mussolini, România a fost nevoită să cedeze nordul Transilvaniei către Ungaria, pierzând astfel aproximativ 30% din teritoriul său și din populație. În cele 11 județe transferate trăia o populație de 164.000 de evrei. După pierderea nordului Transilvaniei, regele Carol al II-lea a fost nevoit să abdice, iar în septembrie 1940, generalul Ion Antonescu a proclamat Statul Național-Legionar, împărțind puterea cu Garda de Fier aflată sub conducerea lui Horia Sima.
Între septembrie 1940 și ianuarie 1941, Statul Național-Legionar a promulgat o serie de legi împotriva evreilor, în spiritul legislației rasiale de la Nürnberg. Cetățenia evreilor a fost desființată și căsătoriile mixte au fost interzise. În plus, bandele de huligani formate din membrii Gărzii de Fier au jefuit proprietățile deținute de evrei, au atacat și au ucis cetățeni evrei.
Confiscările efectuate de Garda de Fier, precum și corupția din rîndul acesteia amenințau să perturbe economia românească și au dus la tensiuni cu Antonescu și cu armata română, ca atare la 21 ianuarie 1941 Garda de Fier s-a ridicat împotriva regimului. În timpul unui război civil de trei zile, membrii Gărzii de Fier au instigat un Pogrom în București, în cursul căruia au ucis 123 de evrei, au distrus sinagogi și au vandalizat cartierele evreiești.
Principiile de bază ale regimului susțineau o soluție definitivă la „problema evreiască”, inspirată din doctrina naționalismului radical. Componentele esențiale ale acestei politici, așa cum a fost implementată în următoarele luni au fost: continuarea românizării folosind mijloace implementate de stat (legislație, procese, exproprieri); eliminarea treptată a evreilor din economia națională și integrarea represiunii antievreiești în planurile oficiale ale regimului, menite să conducă la o „renaștere națională” bazată pe crearea unei economii deținută și controlată exclusiv de cetățenii de etnie română. Astfel, guvernul Antonescu i-a învinuit direct pe evrei pentru dificultățile interne ale regimului în asigurarea bunăstării generale a cetățenilor.
Regimul fascist al lui Antonescu a dizolvat Parlamentul, s-a alăturat Puterilor Axei, a promulgat o legislație antisemită și rasială și a adoptat „Soluția Finală” în anumite părți ale teritoriului său. În timpul războiului, legionarii, mai extremiști, erau oricând gata să acționeze pe baza urii lor și să ucidă evrei. Spre deosebire de ei, Antonescu s-a călăuzit și de considerente strategice, cel puțin în ceea ce-i priveape evreii din Regat și sudul Transilvaniei, întrucât înțelegea utilitatea acestora pentru România.
În iunie 1941, sub comanda Wehrmacht-ului german, România a participat la invazia Uniunii Sovietice și a primit din partea Germaniei teritoriul dintre Nistru și Bugul de Sud, pentru a-l administra sub numele de Transnistria.
Soarta individuală a evreilor din România depindea în mod organic de regiunea în care s-au aflat la începutul războiului. Perioada de după invazia Uniunii Sovietice a fost cea mai dificilă pentru evreii români. La câteva zile după invazie, între 29 iunie și 6 iulie, evreii din Iași au fost victimele unui Pogrom în care peste 14.000 de oameni au fost masacrați sau sufocați în trenurile morții, sub directa a armatei și a poliției locale, cu sprijinul trupelor naziste.
Din ordinul lui Antonescu au fost uciși 45.000-60.000 de evrei din Basarabia și Bucovina, iar 157.079 de evrei au fost deportați în Transnistria: 91.845 proveneau din Bucovina, 55.867 din Basarabia și 9.367 din Dorohoi. Între 105.000 și 120.000 dintre evreii deportați au murit. Peste 21.000 de evrei din sudul Bucovinei (județele Dorohoi, Câmpulung Moldovenesc, Suceava și Rădăuți), care făcea încă parte din Regat, au fost și ei deportați înainte de 1942.
Sub guvernarea lui Antonescu, toți evreii au fost supuși reglementărilor discriminatorii, dar au existat destul de multe fluctuații în statutul lor, în funcție de situația frontului și de interesele politice de moment ale regimului. Imobilele evreiești au fost naționalizate la 28 martie 1941, cu excepția câtorva categorii. Bărbații evrei cu vârsta cuprinsă între 18 și 50 de ani au fost obligați să efectueze muncă forțată. În iulie-august 1941, steaua galbenă a fost impusă prin inițiative locale în orașe precum Bacău, Iași și Cernăuți. O măsură similară impusă de guvern a durat doar 5 zile (între 3 - 8 septembrie 1941), înainte de a fi anulată din ordinul lui Antonescu.
Încă de la începutul războiului, la București, lideri comunitari precum Wilhelm Filderman, conducătorul Federația Uniunilor Comunității Evreiești (FUCE), cu asistența rabinului-șef Alexandru Şafran, au reușit să organizeze o rețea instituțională de furnizare de servicii religioase, învățământ și ajutor social.
În decembrie 1941 FUCE a fost dizolvată și înlocuită cu Centrala Evreiască, după modelul Judenrat-ului. Filderman, adevăratul lider al comunității, a condus lupta împotriva reluării deportărilor și a altor măsuri antievreiești. În unele comunități a fost acordată permisiunea de a înființa școli pentru copiii evrei excluși din sistemul general de învățământ și s-au găsit modalități de într-ajutorare de către organizațiile internaționale evreiești celor care fuseseră deportați în Transnistria.
În vara anului 1942 evreii din Regat au înfruntat cea mai critică perioadă, dat fiind că guvernul Ion Antonescu a acceptat planul nazist de a-i deporta pe toți evreii din România în lagărul de exterminare de la Belzec. Totuși, în octombrie 1942, politicile privind evreii au început să se schimbe, iar în noiembrie 1942 a devenit clar că autoritățile române amânau punerea în aplicare a acestui plan, la care în cele din urmă au renunțat. Pe măsură ce Antonescu a început să caute pacea cu aliații, deportările s-au încheiat. Schimbarea de politică a fost rezultatul presiunilor din partea forțelor aliate și a opoziției interne mobilizate de consiliul subteran condus de Filderman care a exercitat presiuni asupra autorităților pe diverse canale, inclusiv asupra Bisericii și a trimișilor puterilor neutre.
Aproximativ 340.000 de evrei români au supraviețuit. Au urmat discuții privind repatrierea evreilor deportați din Transnistria. La 15 noiembrie 1943, un raport oficial al guvernului român indica faptul căun număr de 49.927 de evrei români trăiau în Transnistria, dintre care 6.425 erau originari din Regat. În decembrie 1943 a început repatrierea parțială, iar în martie 1944 guvernul a dispus repatrierea generală pentru toți evreii români deportați din Transnistria. În total, aproximativ 11.000 de persoane au fost repatriate din diferite lagăre și ghetouri din Transnistria.
Aproximativ 135.000 de evrei care trăiau sub dominația maghiară în nordul Transilvaniei au fost uciși după deportarea la Auschwitz, în mai-iunie 1944.
Datorită schimbării de atitudine a autorităților față de evrei, teritoriul României a devenit un refugiu pentru cei care au reușit să treacă granița din Ungaria.
Tratatul de pace de la Paris de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial a anulat Tratatul de la Viena: Transilvania de Nord a revenit României, dar Basarabia, nordul Bucovinei și sudul Dobrogei nu au fost recuperate. Antonescu și alți câțiva oficiali ai regimului din timpul războiului au fost judecați după încheierea acestuia. Antonescu a fost condamnat și executat în 1946. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre cei care au comis crime de război în România nu au fost niciodată aduși în fața justiției.
Potrivit Raportului final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România ”Elie Wiesel”, publicat de guvernul român în 2004, guvernul Ion Antonescu este responsabil pentru uciderea sub diferite forme, inclusiv a execuțiilor înfăptuite de Armata și Jandarmeria Română și deportările în lagăre de concentrare, a unui număr de 280.000 - 380.000 de evrei din România, Bucovina şi Transnistria.
Jean Ancel, Toldot ha-Shoa: Romanyah, 2 vols., Jerusalem 2002
Paul Cernovodeanu, Liviu Rotman, Raphael Vago, eds. Toldot ha-yehudim be-Romanyah, Vols. 1-4, Tel Aviv, 1996-2003
Wilhelm Filderman, Memoires and Diaries, ed. Jean Ancel, Jerusalem, 2004-2005
Radu Ioanid, The Holocaust in Romania: The destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940-1944, Chicago, 2000
Final Report of the International Commission on the Holocaust in Romania ”Elie Wiesel”, Bucharest, 2004
