x
După primul război mondial opiniile evreilor români cu privire la participarea la viața politică au fost extrem de împărțite. Discuția s-a centrat în principal pe întrebarea dacă evreii ar trebui să-și formeze propriul partid național, care să-i reprezinte și să lupte pentru interesele lor, sau dacă ar trebui să activeze în cadrul politic existent. A existat o distincție clară între politica națională a evreilor din provinciile nou anexate și cea promovată de Uniunea Evreilor Pământeni (UEP), devenită Uniunea Evreilor Români (UER) după congresul din 1923, care susținea ultima variantă.
Sub influența comunităților din afara Regatului, a apărut o orientare naționalistă evreiască nouă și puternică. Evreii care s-au opus asimilării au urmărit statutul de minoritate etnică și autonomie culturală. Ei au fost încurajați de Abraham Leib Zissu, care timp de câteva decenii a susținut naționalismul evreiesc și o ideologie sionistă de dreapta. Zissu a fost un adversar ideologic important al lui Wilhelm Filderman și al UER; prin intermediul publicațiilor și al pliantelor, acesta și-a promovat un program radical care susținea o întoarcere spirituală la iudaism și întemeierea unui partid evreiesc.
Filderman, devenit președinte al UER în 1923, a reprezentat tendința dominantă în Regat, care urmărea integrarea în viața socială și politică românească, păstrând în același timp o identitate evreiască definită în spiritul occidental, laic. El susținea că evreii ar trebui să activeze în cadrul politic existent. Pe de altă parte, în comunitățile din provinciile nou integrate, grupurile bundiste și sioniste erau dominante, iar tinerii lideri evrei, legați de mișcarea sionistă, au susținut formarea unui partid evreiesc. În Bucovina, Beno Staucher a condus un partid evreiesc a cărui ideologie era orientată spre autonomia culturală evreiască, iar Mayer Ebner a fost președintele organizației sioniste din Bucovina. În Basarabia, comunitatea ortodoxă era dominată de Agudas Yisroel, condus de Yehuda Leib Zirelson.
Bătălia de idei între „asimilaţionişti”, susţinuţi de UER şi sionişti a continuat în toată perioada interbelică. Aceste două grupuri au condus multe dezbateri cu privire la definirea identității evreiești și la confruntarea cu antisemitismul. Horia Carp, Gabriel Schaffer și Felix Aderca au jucat roluri active în aceste dispute, apărute în paginile periodicelor evreiești, în special în Curierul Israelit, care a reprezentat orientarea UER, și în revista Adam, editaă de Isac Ludo, discipol al lui Zissu.
După adoptarea Constituției, în 1923, UER a încercat să monitorizeze punerea în aplicare a prevederilor acesteia și a supravegheat organizarea comunității și a vieții religioase. Școlile evreiești au fost susținute de comunitate, inclusiv rețeaua de școli de limbă ebraică Tarbut din Basarabia. Filderman a respins ideea unui partid evreiesc, favorizând alianțele cu partidele românești care erau dispuse să susțină obiectivele UER. El a crezut în militantismul legal, recurgând frecvent la petiții în parlament și la campanii de presă în apărarea drepturilor evreilor.
În 1926 s-a înființat la București Clubul Național Evreiesc, membrii săi reprezentând majoritatea fracțiunilor sioniste. Alte cluburi s-au format pe linii similare în diverse orașe, iar acestea au devenit ulterior filiale ale Partidului Național Evreiesc (PNE).
În 1928, Parlamentul României a recunoscut iudaismul ca religie cu drepturi „istorice”, iar comunitatea a căpătat statut legal. Adolphe Stern s-a alăturat liderilor provinciilor anexate și agendei lor naționale și sioniste, iar în 1930 un Partid Național Evreiesc a fost format în Regat. Fondat de Joseph Fischer, Theodor Fischer și Adolphe Stern, acest partid a avut secțiuni puternice în Transilvania și Basarabia. În Regat, unde a înregistrat cel mai puţin sprijin, a fost reprezentat în principal A. L. Zissu, Mişu Benvenisti şi de ziarul Renaşterea Noastră. În 1931 Partidul Evreiesc a câștigat patru locuri în Parlament, iar în 1932 cinci locuri. Cu toate acestea, partidul a eșuat în 1933.
La mijlocul anilor ’30, amenințarea nazistă și dezmembrarea democrației românești au dus la atenuarea antagonismului ideologic între diversele grupări evreiești, și au favorizat cooperarea dintre UER și liderii sionişti. În dezacord cu ideea de a coopera cu partidele generale, UER a înființat un front evreiesc unit, împreună cu Partidul Evreiesc și a încercat, fără success, să lupte împotriva legislației antisemite. În 1936 a fost înființat Consiliul Central al Evreilor Români, condus de Filderman și susținut de Jacob Niemerower, cu scopul de a-și uni forțele împotriva unui pericol iminent. Filderman a recurs cu succes la sprijinul organizațiilor internaționale evreiești și a făcut apel la Liga Națiunilor, liderii europeni și presa occidentală. UER a încercat să ofere un cadru organizațional și pentru evreii din provinciile anexate. Totuși, acest obiectiv a fost atins într-o măsură limitată și numai în momentul critic din preajma celui de-al doilea război mondial.
Camelia Crăciun, "Politics and Ideology in Jewish Romanian Intellectual Life. During the Interwar Period: A. L. Zissu – W. Filderman Debate", in the New Europe College Ștefan Odobleja Program Yearbook, 2011, 77–110.
Attila Gidó, "Cadrele instituționale ale reprezentării intereselor politice evreiești din Transilvania interbelică (Uniunea Națională a Evreilor din Transilvania și Partidul Evreiesc)", in Vasile Ciobanu, Sorin Radu (eds.), Partide politice și minorități naționale din România în secolul XX, Vol. IV, 79–98. Sibiu: Techno Media, 2009
Randolph Braham, Genocide and Retribution, Boston 1983
Politics and Political Parties in Romania. London: International Reference Library Publishers Co., 1936
Parties in Roumania. London: International Reference Library Publishers Co., 1936
