Perioada comunistă

După al doilea război mondial au exista trei factori principali care au modelat viața evreiască în România comunistă. Primul și cel mai important factor l-a constituit trauma Holocaustului, în timpul căruia jumătate din populația evreiască (mai mult de 350.000 de oameni) a fost ucisă în masacrele instituite atât de regimul lui Ion Antonescu, pentru teritoriul aflat sub administrație românească, cât și de guvernul pro-nazist al lui Szalasi, pentru Transilvania de Nord aflată sub ocupație maghiară. Supraviețuitorii au fost marcați fizic și emotional pentru tot restul vieții lor.
Al doilea factor care a modelat viața evreiască în România comunistă a fost înființarea Statului Israel. În umbra Holocaustului, Israelul a exercitat o atracție puternică în ciuda complexității sale, a dificultăților financiare și a problemelor majore de securitate.
Un al treilea factor l-au constituit schimbările social-politice postbelice din România. Odată cu sărăcirea generalizată care a urmat războiului, situația populației evreiești s-a înrăutățit și ea, agravată fiind de ravagiile Holocaustului, precum și de politica statului român de a amâna retrocedarea caselor și proprietăților care aparțineau evreilor. Naționalizarea și criza economică au fost lovituri dure pentru mulți oameni de afaceri și liber profesioniști evrei, precum și pentru meșteșugari și comercianți, care au fost lăsați pe drumuri. De asemenea, noul regim a golit organizarea comunitară de conținutul său istoric și a slăbit-o din punct de vedere educațional, cultural și social, înlocuind liderii cu comuniști evrei rupți de lumea evreiască.
Având în vedere această realitate, practic aproape întreaga populație evreiască a României a emigrat în Israel. În ceea ce privește problema emigrației, autoritățile comuniste au avut o poziție ambiguă: pe de o parte, plecarea cetățenilor români din „paradisul comunist” a fost o înfrângere morală care a dus la o propagandă violentă împotriva alialei. Pe de altă parte, comuniștii au urmărit „românizarea” societății și, prin urmare, au încurajat emigrația evreiască. În perioada 1948-1952, peste 120.000 de evrei au emigrat în Israel, reprezentând aproximativ o treime din populația evreiască din România.
În ciuda liniei partidului pentru internaționalism, egalitate în drepturi și „frație între poporul român și minoritățile naționale”, problema națională – inclusiv antisemitismul – a fost un subiect constant al discuțiilor de partid. Amploarea și expresia antisemitismului au variat de-a lungul timpului. De exemplu, cruciada anti-sionistă și anti-cosmopolită a început la sfârșitul anilor 1940 a atins apogeul în 1952-1953.
În octombrie 1948, Politburo, Biroul Politic al Partidului Comunist Român, a luat în discuție problema evreiască în două rânduri. Mai întâi, a decis să închidă școlile și spitalele evreiești, iar în martie 1948 a scos în afara legii activitatea organizațiilor JDC, ORT și OSE. În 1949, comuniştii români au început o campanie brutală împotriva sioniştilor. Organizaţiile sioniste au fost interzise, iar sute de activişti sionişti au fost arestaţi şi condamnaţi la diverse pedepse cu închisoarea. Pe parcursul următorilor zece ani, aproximativ 250 de lideri și militanți sioniști au fost arestați și judecați de instanțele militare.
În același timp, noul regim comunist a adus o schimbare radicală, fără precedent în istoria evreilor din România: un număr semnificativ de evrei au devenit proeminenți în ierarhia politică și administrativă a noului regim, printre ei aflându-se comuniști cu ștate vechi precum militanta Ana Pauker și stalinişti de linie dură ca Iosif Chişinevski şi Leonte Răutu. Totuși, liderii de partid au căutat să implementeze o „românizare” a gradelor superioare, iar îndepărtarea Anei Pauker în 1952 a fost pregătită pe baza unei anchete cu multe aspecte antisemite.
Moartea lui Stalin în 1953 nu a contribuit la diminuarea politicilor antisemite din România. Emigrația evreiască a continuat să fie interzisă, și mulți dintre sioniști au fost arestați și judecați. În martie 1954 a fost demarat un proces al acestora, iar în iulie un tribunal a condamnat peste o sută de evrei pentru „spionaj”. Cel mai important lot a fost „procesul celor 13”, care a vizat importanți lideri sioniști, în frunte cu A.L Zissu și Mișu Benvenisti. În aprilie 1954, două sute de sioniști au fost întemnițați, pedepsele lor variind de la cincisprezece ani la închisoare pe viață.
Perioadele de timp în care emigrația a fost oprită aproape în totalitate, între 1952 și 1956, au fost marcate de campanii violent antisioniste, susținute de noua organizație evreiască pro-comunistă, cunoscută sub numele de Comitetul Democrat Evreiesc (CDE). Presa evreiască din anii 1950 a intrat sub controlul ideologic al regimului, în principal prin ziarul Unirea, care a fost folosit ca instrument pentru campaniile antisioniste. Intelectualii și artiștii care au urmat ideologia comunistă au fost promovați și privilegiați de regim.
La mijlocul anilor 1960 relațiile dintre Israel și România au evoluat favorabil. Un moment semnificativ a avut loc în 1969, prin creșterea reprezentării diplomatice la nivel de ambasadă, marcând un contrast evident cu deteriorarea relațiilor Israelului cu blocul sovietic după războiul israeliano-arab din 1967. De atunci, legăturile comerciale, turistice și culturale dintre două țări au fost permanent întărite.
Rabinul Moses Rosen, care devenise rabin-șef în 1948 și conducător al Federației Comunităților Evreiești din România (FCER) în 1964, a fost liderul potrivit pentru această epocă. Inițial, puterea l-a perceput ca fiind un administrator loial, dar treptat acesta a obținut o oarecare autonomie. Valorificând interesul partidului de a îmbunătăți imaginea României în Occident, el a reușit să stabilească o viață comunitară acceptabilă chiar și în cadrul regimului comunist și al scăderii numărului evreilor.
Sub conducerea lui Rosen, comunitatea a operat o rețea de școli Talmud Torah, restaurante cașer și un ziar evreiesc - realizări remarcabile în anii 1950. Un teatru idiş a fost deschis la Bucureşti în 1948 și un altul la Iaşi, iar instituțiile religioase evreiești au fost lăsate să-și desfășoare activitatea. În 1960 existau oficial 153 de comunități cu 841 de sinagogi, 67 de băi rituale, 86 de abatoare cașer și o fabrică de mațot.
O schimbare semnificativă a avut loc în anii 1960, sub conducerea lui Nicolae Ceauşescu. În esență xenofobă și antisemită, ideologia națională a lui Ceauşescu a considerat emigrarea evreiască drept cea mai convenabilă modalitate de a „îmbunătăți” structura etnică a populației și de a se asigura că etnicii români dețin funcții cu autoritate. Deși a menținut relații bune cu statul Israel, el a permis și uneori a încurajat, atacurile asupra evreilor în presa controlată de partid. Totuși, în epoca lui Ceauşescu (1965-1989), Rosen a reușit, cu sprijinul JOINT, să mențină funcționale instituții precum restaurante cașer, cămine pentru bătrâni, școli Talmud Torah, coruri de tineri cu repertoriu în limbile ebraică și idiș, și să organizeze diverse seminarii pe teme evreiești.
În 1956 Rosen a început să editeze Revista cultului mozaic, iar în 1978 a fost înființat un muzeu de istorie al evreilor din România, împreună cu un centru de documentare și cercetare unde au fost publicate multe lucrări și documente istorice semnificative, realizate de istorici precum Itzik Schwartz-Kara, Lya Benjamin și Victor Eskenasy.
Sărbătorile anuale de Hanukah și Pesah organizate în comunitățile din întreaga țară și cu participarea delegațiilor din comunitățile evreiești din Europa de Vest și America, au fost ocazii importante de consolidare a identității evreiești, dar au servit și intereselor propagandistice ale regimului. Rosen a fost, de asemenea, implicat în organizarea emigrației masive evreiești din România și, începând cu mijlocul anilor 1960, a dezvoltat legături diplomatice, și nu numai, între Israel și România.
Din anii 1960 s-a pornit un proces din ce în ce mai accelerat de „naționalizare” a organelor de partid și de stat, prin îndepărtarea evreilor din funcții de conducere, precum și din ierarhia militară și Securitate (poliția politică). În același timp, un număr semnificativ de intelectuali evrei și-au putut continua munca, unii dintre ei devenind reprezentativi în domeniile științei și culturii. În științe umaniste s-au remarcat Alexandru Graur, Jacques Byck, Iancu Fisher, Henri Wald și Salomon Marcus, iar istoricul literar Paul Cornea a căpătat un remarcabil renume.
Liviu Rotman, Toldot ha-yehudim be-Romanyah, vol. 5, Hatkufa Hacomunistit ad 1965, Tel Aviv, 2005