x
În perioada otomană, comunitățile evreiești din principatele Moldovei și Valahiei s-au bucurat de autonomie judiciară și fiscală, iar organizarea vieții religioase a fost similară cu cea din Imperiul Otoman. Comunitățile erau conduse de „Haham Bașa” (rabinul șef), cu sediul la Iași. Comunitățile făceau parte din „breasla jidovilor” - instituție oficială seculară a comunității evreiești, una dintre 33 de bresle care reprezentau minorități naționale precum cea armeană și greacă, dar și diverse sindicate. Sarcina principală a breslei era supravegherea plății impozitului colectiv de către evrei, o parte din aceasta fiind alocată finanțării instituțiilor comunitare evreiești.
În fruntea fiecărei bresle se afla un „Staroste” ales de membrii comunității pe termen limitat, și care necesita aprobarea domnitorului. Pe măsură ce comunitățile evreiești au crescut, numărul liderilor comunității a ajuns la trei, dintre care unul era ”Starostele cel Mare”. Rolul acestei poziții, definit inițial la începutul secolului al 18-lea, a început să-și piardă din importanță spre sfârșitul aceluiași secol, ca urmare a schimbărilor demografice și economice care au afectat societatea evreiască.
În același timp, liderul religios „Haham Bașa”, șeful sistemului judiciar autonom al comunităților evreiești, a devenit din ce în ce mai responsabil pentru chestiuni laice, precum colectarea impozitelor și transferul acesteia către guvernul central. Rabinii comunității de ocupau cu înregistrarea nașterilor, a căsătoriilor și deceselor și erau, de asemenea, autorizați să audieze procese civile. Deciziile lor puteau fi apelate la „Haham Bașa”.
La începutul secolului al 19-lea, în urma marelui val de imigrație evreiască din Galiția, Polonia și Ucraina, mulți evrei înclinați spre hasidism au ajuns în Moldova, iar până în a doua jumătate a secolului al 19-lea numărul ajunsese la 85.000. Acești imigranți cu cetățenie străină aveau obiceiuri diferite față de evreii locali, și erau organizați în comunități separate. Ei au refuzat autoritatea Haham Bașalei și s-au oferit să plătească impozite direct statului. Pe acest fundal, au apărut dispute între aceștia și comunitățile evreiești locale.
Alături de comunitățile așkenaze și hasidice, în România au existat și comunități de evrei sefarzi, ajunși aici din Bulgaria, Serbia și Turcia. În 1730, conducătorul Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, a acordat consilierilor săi evrei, doctorul Daniel de Fonseca și Mentes Bally, posibilitatea de a înființa o comunitate evreiască sefardă. Dar o comunitate sefardă separată la București a luat naștere abia în 1830. La începutul secolului 20, numărul evreilor sefarzi din România ajunsese la aproximativ 12.000, concentrați mai ales în București, Craiova, Turnu Severin și Constanța. Pentru mult timp, comunitățile sefarde și-au păstrat tradițiile, având sinagogi și sisteme educaționale și de într-ajutorare separate.
Regulamentul organic din 1831-1832, precum și alte legi care au urmat, au adus prejudicii evreilor, transformându-i din cetățeni nativi în „străini”. Comunitatea evreiască nu mai fost recunoscută ca breaslă, ci ca „națiune evreiască” separată. În 1834 a fost desființată funcția de Haham Bașa și înlocuită cu un consiliu format din zece membri numit „Epitropie”. După ce în 1866 guvernul a abolit recunoașterea comunităților evreiești din Vechiul Regat, evreii nu au fost reprezentați de nici un organ juridic independent până în 1928, când a fost adoptată prima lege a cultelor în România.
Odată cu anularea rolului deținut de Haham Bașa, cadrul comunității a fost de asemenea subminat. În Moldova și Țara Românească aceste evenimente au avut loc pe fondul conflictelor interne care existau deja în cadrul comunităților. Părțile aflate în conflict s-au plâns autorităților, iar diferitele organizații au început să se lupte între ele. Comunitățile sefarde au menținut organizarea internă și au servit ca exemple remarcabilă de bună guvernare. O comunitate unită formată din așkenazi și sefarzi, care a funcționat adecvat și în mod permanent, a existat doar la Ploiești.
După 1918, principala provocare cu care s-au confruntat evreii din România a fost organizarea vieții comunitare și a vieții religioase, în ciuda statutului lor juridic neclar și a diferențelor dintre comunități. În domeniul organizării interne, anii de după primul război mondial au fost ani fertili. În întreaga țară comunitățile au fost reorganizate, comisiile de membri au fost alese în mod democratic, la ele participând reprezentanți ai comunităților din toate păturile sociale. În 1923 „Uniunea Evreilor Pământeni” înființată în Vechiul Regat, a devenit „Uniunea Evreilor Români” cu Wilhelm Filderman în calitate de președinte, iar rabinul Dr. Iacob Niemirower a fost ales primul rabin șef de la anularea funcției de HachamBașa în 1834.
Guvernul român a aprobat legea cultelor în 1928, iar evreii au fost recunoscuți ca minoritate religioasă. Odată adoptată legea, opinia publică evreiască a fost împărțită între cei care considerau că evreii ar trebui să-și înființeze propriul partid național care să-i reprezinte și între cei care credeau că trebuie să fie parte a populației generale. „Uniunea Evreilor Români” s-a opus înființării unui partid evreiesc și a încercat, fără succes, să influențeze diverse partide pentru a adopta o atitudine politică pro-evreiască, ca o condiție pentru a recomanda evreilor să voteze în favoarea lor. Pe de altă parte, au existat lideri tineri care au susținut înființarea unui partid evreiesc, iar la alegerile din 1928, patru reprezentanți ai acestui partid au fost aleși în Parlament din Transilvania și din Basarabia. În 1930, în Regat s-a format un partid evreiesc, iar la alegerile din iunie 1931, acesta a obținut 5 locuri în Parlament.
În 1933, Uniunea Evreilor din România a fost dezamăgită de perspectiva cooperării cu partidele generale și a instituit Frontul Evreiesc Comun cu Partidul Național Evreiesc, care a încercat fără succes să combată politicile anti-evreiești. Cu toate acestea, până la adoptarea legilor antisemite de la sfârșitul anilor 1930, comunitățile evreiești s-au bucurat de autonomie și au menținut servicii religioase, educaționale, de sănătate și ajutorare, finanțate din impozitele plătite de membri. Evreii din România au menținut un cadru comunitar care a avut grijă de nevoile membrilor săi și i-a reprezentat în fața autorităților locale, până când legislația anti-evreiască i-a paralizat activitatea.
În perioada comunistă, instituțiile comunității și-au continuat activitățile în măsura în care guvernul a permis acest lucru. În 1960 existau 153 de comunități evreiești în România, cu 841 de sinagogi, 67 de băi rituale, 86 de abatoare cașer și o fabrică de matzah. La Iași și București au existat mai multe școli de idiș și 54 de Talmud Tora. Toate acestea au continuat să funcționeze până la emigrarea în masă din 1964. Astăzi, România are o comunitate evreiască redusă, de aproximativ trei mii de oameni, în mare parte vârstnici.
