x
La 30 august 1940 România a fost nevoită să cedeze Ungariei Transilvania de Nord, ca recompensă pentru intrarea acesteia în război alături de Germania. În iunie 1941 România s-a alăturat, la rândul ei, celui de-al Treilea Reich în lupta împotriva Uniunii Sovietice. Pe tot parcursul conflagrației mondiale, soarta individuală a evreilor din România și Transilvania a depins în mod critic de regiunea în care se aflau la începutul războiului.
Înainte de împărțirea teritoriului, în Transilvania trăia o populație de aproximativ 200.000 de evrei, dintre care 165.000 se aflau în teritoriile cedate Ungariei. Moștenirea istorică și culturală care îi lega pe evrei de Ungaria, dar și realitățile socio-economice și politice prin care se raportau la România, au constituit sursa multor conflicte în perioada interbelică. Faptul că soarta evreilor din Transilvania de Nord transferată Ungariei, țară cu care aveau multiple conexiuni culturale și emoționale, a fost mult mai grea decât cea a evreilor rămași în România, stat identificat cu diverse excese antisemite, este una dintre ironiile și tragediile istoriei.
Structura socio-economică a populației evreiești din Transilvania era similară cu cea a evreilor din provinciile învecinate. Mulți erau angajați în afaceri sau comerț, iar procentajul celor care aveau o meserie era ridicat. Cu toate acestea, exista o mare parte de evrei săraci care trăiau în centrele dens populate din nord-vest.
Autoritățile maghiare nou înființate au început imediat să pună în aplicare legile și politicile anti-evreiești deja în vigoare în Ungaria propriu-zisă. Aceste măsuri discriminatorii i-au afectat pe evrei în activitățile lor economice și educaționale. Cu toate acestea, cel mai dificil a fost serviciul de muncă forțată.
Sistemul de muncă forțată a fost introdus în Ungaria în 1939. În primii doi ani de funcționare, recruții evrei de vârstă militară, deși supuși multor măsuri discriminatorii, s-au descurcat relativ bine. În 1941, sistemul muncii forțate a căpătat un caracter punitiv. Evreii au fost obligați să slujească în hainele lor civile, au primit o șapcă militară fără însemne, iar în loc de arme au fost echipați cu lopeți și târnăcopi și au fost obligați să afișeze o banderolă galbenă.
După ce Ungaria s-a alăturat celui de-al Treilea Reich în războiul împotriva Uniunii Sovietice, la 27 iunie 1941, sistemul de muncă a fost folosit și ca mijloc de „rezolvare” a problemei evreiești. Mulți dintre evrei au fost chemați pe bază individuală mai degrabă decât pe criterii de vârstă. Prin această practică, autoritățile militare guvernamentale i-au mobilizat pe cei înstăriți, pe cei cu meserii importante, pe lideri comunitari și pe cei care au fost denunțați de creștinii locali ca fiind elemente „ofensive”. Mulți dintre aceștia nu erau apți pentru muncă și au pierit în Ucraina, în Serbia și în alte locuri.
În vara anului 1941, evreii din Transilvania de Nord au suferit și ei în urma campaniei autorităților maghiare împotriva evreilor „străini”. Deosebit de lovite au fost comunitățile din județele Maramureș și Satu Mare, unde un număr nedeterminat de evrei au fost denunțați drept „străini”. Ei au fost printre cei aproximativ 18.000 de evrei care au fost deportați din toată Ungaria în apropiere de Kamenets Podolsk, cei mai mulți fiind uciși la sfârșitul lunii august 1941.
În ciuda numeroaselor victime și a măsurilor discriminatorii, cea mai mare parte a evreilor din Transilvania de Nord, ca și cei din Ungaria, au trăit într-o relativă siguranță fizică până la ocupația germană din 19 martie 1944. Situația s-a schimbat radical după acest episod, iar soarta evreilor din Transilvania de Nord, dintre care majoritatea locuiau în zonele Dej, Cluj, Sighetu Marmaței, Târgu Mureș, Oradea și Satu Mare, a fost asemănătoare cu soarta evreilor maghiari.
Din cauza înrăutățirii situației militare, pe măsură ce Armata Roșie se apropia de granițele României, naziștii și complicii lor maghiari au decis să pună în aplicare, extrem de rapid, Soluția Finală a problemei evreiești din Ungaria. Detaliile planului au fost elaborate pe 4 aprilie 1944, la o întâlnire comună germano-maghiară care a avut loc la Ministerul de Interne. Detaliile referitoare la ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord au fost finalizate în timpul a două conferințe conduse de László Endre, în 6 și 8 aprilie 1944. În urma mai multor decrete ale guvernului maghiar și a consultărilor la nivel înalt la o întâlnire din 26 aprilie 1944 cu László Endre la Satu Mare, s-a decis deportarea evreilor.
La 3 mai 1944 a început ghetoizarea celor aproape 165.000 de evrei. Operațiunea a fost organizată de comisiile constituite la nivelul primăriilor care includeau jandarmi, polițiști și profesori, condusă în teren de unitățile speciale Sonderkommando,aflate sub comanda lui Adolf Eichman.
Evreii din sate și din orașele mai mici au fost adunați în sinagogile locale și în clădirile comunității, iar după câteva zile au fost mutați în ghetourile din orașele mari. În fiecare etapă au fost supuşi unui proces de expropriere care a căpătat un caracter din ce în ce mai barbar. Fiecare ghetou avea propriul său Judenrat, care executa instrucțiunile date de Consiliul Evreiesc sau de autoritățile maghiare sau germane. Fiecare ghetou avea și o clădire supranumită „monetărie”, unde evreii erau torturați pentru a dezvălui unde erau ascunse obiectele lor de valoare.
Ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord s-a desfășurat fără probleme, a durat doar zece zile și nu a întâmpinat aproape nicio rezistență din partea evreilor sau a creștinilor. Unii nu și-au dat seama ce avea să se întâmple cu ei, alții au crezut că sunt trimiși la muncă, iar alții sperau că Aliații vor câștiga războiul în curând.
Ghetoul din Cluj, unul dintre cele mai mari din Transilvania de Nord, înființat la 3 mai 1944, a cuprins aproximativ 18.000 de evrei care au fost trimiși către Auschwitz prin șase transporturi organizate între 25 mai și 9 iunie. Tot la 3 mai a fost declanșată și acțiunea de ghetoizare de către autoritățile din Dej. Aproximativ 3.700 de evrei din Dej și 4.100 de evrei din alte localități din zonă au fost concentraţi în pădurea Bungăr. Ghetoul din Dej a fost lichidat de asemenea în șase transporturi la Auschwitz, între 28 mai și 8 iunie 1944. În această perioadă s-au înființat și alte ghetouri la Șimleu Silvanei, iar evreii din județul Sălaj au fost concentrați în cărămidăria Klein din Cehei, într-o zonă mlăștinoasă.
Din cauza numărului mare de evrei din județul Satu Mare, autoritățile au înființat două ghetouri, unul în orașul Satu Mare și altul în Baia Mare. Ghetoul din Satu Mare, care cuprindea aproximativ 18.000 de evrei, a fost lichidat în șase transporturi organizate între 19 mai și 1 iunie. Ghetoul din Baia Mare, cu aproximativ 3.500 de evrei, precum și cel din Valea Borcutului, cu peste 2.000 de evrei, au fost lichidate în două transporturi, la 31 mai și 5 iunie. Cei 6.000 de evrei din Bistrița și din alte comunități din județul Bistrița-Năsăud care erau concentrați la ferma Stamboli, au fost deportați pe 2 și 6 iunie.
Ghetoul din Oradea, cel mai mare din Transilvania de Nord, cuprindea 35.000 de evrei și era de fapt compus din două ghetouri: unul pentru evreii orașului, cu 27.000 de oameni, și altul pentru evreii din comunitățile rurale,cu 8.000 de oameni. Primul transport pentru Auschwitz a plecat pe 23 mai, cu evreii din comunitățile rurale, urmat pe 28 mai de primul transport cu evreii din oraș. Ultimul transport a plecat din Oradea pe 27 iunie.
Evreii din așa-numitul Ținut Secuiesc, care cuprindea județele Mureș, Turda, Odorhei și Trei Scaune, au fost plasați în trei ghetouri: Târgu-Mureș, Reghin și Sfântu Gheorghe. Ghetoul din Târgu-Mureş cuprindea 7.380 de evrei, dintre care circa 5.500 erau din oraş, iar ceilalți din comunităţile rurale. Evreii au fost deportați din acest loc în intervalul 27 mai-8 iunie.
Ghetoul din Reghin a fost înființat în curtea unei cărămidării și a cuprins 4.000 de oameni, dintre care aproximativ 1.400 proveneau din oraș. Organizat în condiții extrem de improprii, în ghetoul din Sfântu Gheorghe au fost duși 850 de oameni, transferați ulterior în ghetoul din Reghin.
Deşi din punct de vedere geografic judeţul Maramureş făcea parte din Transilvania de Nord, pentru scopurile ”dezevreizării” a fost considerat parte a Ruteniei Carpatice şi a nord-estului Ungariei. Deoarece cuprindea una dintre cele mai mari concentrări de evrei ortodocşi şi hasidici din Ungaria, oficialii germani şi maghiari au fost deosebit de preocupaţi de curăţarea acestei zone de evrei.
Detaliile măsurilor antievreieşti aplicate în judeţul Maramureş, ca şi în Rutenia Carpatică în întregimea ei, au fost adoptate la conferinţa de la Munkács, din 12 aprilie 1944.
Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost stabilit în două secţiuni periferice ale oraşului, locuite de categoriile cele mai sărace ale comunității evreiești. În ghetou s-au aflat peste 12.000 de evrei, dintre care puţin peste 10.000 proveneau din oraş. Ceilalţi au fost aduşi din multe sate cu populaţie majoritar românească aflate în cuprinsul districtelor Dragomireşti, Maramureş, Ocna Şugatag, Ökörmezö (azi în Ucraina), Rahó (azi în Ucraina), Técsö (azi în Ucraina) şi Vişeu de Sus.Ghetoul din Sighetu Marmaţiei a fost printre primele lichidate după începerea deportării în masă, la 15 mai 1944, în patru transporturi, care au plecat la 16 şi 22 mai.
Au mai existat alte două ghetouri în judeţul Maramureş, dintre care unul în Ökörmezö, în care se aflau 3.052 de evrei, lichidat la 17 mai. Un ghetou mult mai mare a funcţionat pentru scurtă vreme la Vişeu de Sus. Evreii de aici au fost transportaţi cu trenul la Vişeu de Jos, unde s-au alăturat evreilor din localităţile învecinate. Un total de 12.079 de persoane au fost deportate de la Vişeu de Jos şi Vişeu de Sus, în patru transporturi, în intervalul 19-25 mai 1944.
Spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Polonia, evreii din Ungaria nu au stat pentru mult timp în ghetouri. Programul deportărilor s-a realizat în conformitate cu instrucțiunile Biroului principal de securitate al Reichului (RSHA), elaborat de Comandamentul Eichmann (Sonderkommando) și cerea”dezevreizarea” Ungariei de la est la vest. În consecință, evreii din Transilvania de Nord și cei din Rutenia Carpatică și Ungaria de nord-est urmau să fie deportați primii, între 15 mai și 11 iunie. Astfel, din 16 mai până în 27 iunie, 131.641 de evrei din Transilvania de Nord au fost deportați la Auschwitz.
Au rămas în urmă doar evreii care lucrau în unități de muncă și câțiva scutiți. Deportarea în lagărele naziste s-a făcut cu vagoane de marfă, în trei etape, și a fost facilitată de militari și civili locali. Majoritatea evreilor deportați au fost exterminați în lagărul de la Auschwitz–Birkenau, de unde au supraviețuit doar 800 de oameni din totalul deportaților.
Spre deosebire de Transilvania de Nord,în Transilvania de Sud și Regat nu a fost aplicată Soluția Finală, deși evreii au suferit multiple privațiuni, persecuții și muncă forțată. Tratatul de pace de la Paris de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial a anulat Dictatul de la Viena: Transilvania de Nord a revenit României, dar Basarabia, nordul Bucovinei și sudul Dobrogei nu au fost recuperate. Antonescu și alți câțiva oficiali ai regimului au fost judecați după război. Antonescu a fost condamnat și executat în 1946. Cu toate acestea, majoritatea criminalilor de război români nu au fost niciodată aduși în fața justiției.
Paul Cernovodeanu, ed., Toldot ha-Yehudim be-Romanyah, vol. 1, Tel Aviv, 1996
Randolf L. Braham, Genocide and Restriction. The Holocaust in Hungarian-Ruled Northern Transylvania, Boston, Kluwer -Nijhoff, 1983
Randolf L. Braham, The Politics of Genocide, The Holocaust in Hungary, 2nd ed. New York, Colombia University Press, 1994, 125-130, 151-160
