x
Drepturile civile ale evreilor români au fost tratate, în România și în străinătate, pe parcursul unor întregi generații și au fost astfel supuse multor schimbări. În timpul revoluției de la 1848 a fost pusă problema drepturilor egale pentru evrei și, deși au suferit o înfrângere cutremurătoare, pentru prima dată evreii au încetat să fie percepuți ca fiind doar o entitate religioasă fără legătură cu politica și cu societatea în ansamblul său. Prin urmare, 1848 a fost văzut ca începutul luptei pentru emancipare. În 1859, unirea principatelor a dus la reglementarea legislativă a statutului evreilor în România, ceea ce în timp a angrenat schimbări profunde cu impact major asupra vieții acestora.
Spre deosebire de tendința care se dezvolta în toată Europa, diferite guverne din România au refuzat să acorde evreilor drepturi civile depline. Omul de stat italian de origine evreiască, Luigi Luzzatti, care a intervenit în numele evreimii române la începutul secolului 20, i-a descris ca fiind „ultimii sclavi din Europa”. Când guvernul român a fost forțat de alte țări europene să reglementeze statutul evreilor, acesta a încercat în diverse moduri să reducă aceste drepturi și, de fiecare dată când se creau constelații politice adecvate, guvernul acționa pentru abolirea cetățeniei evreilor români. Astfel a fost pregătită apariția legislației rasiale și antisemite care a înlesnit Holocaustul din România.
În această perioadă de luptă pentru unirea principatelor și eliberarea de influențe străine ruse și otomane, evreii aveau oarecare speranță de a primi drepturi civile depline. În 1848, revoluționarii și-au anunțat intenția de a acorda emanciparea evreilor și drepturi egale pentru aparținătorii tuturor religiilor. După suprimarea acestei revolte, situația evreilor s-a înrăutățit, dar după ce stăpânirea otomană a revenit în 1856, o decizie luată la Conferința de la Paris a impus principilor acordarea drepturilor civile evreilor. Acest articol nu a fost respectat, dar evreilor li s-a permis din nou să se stabilească oriunde și chiar să cumpere pământ.
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza evreilor li s-a promis că vor avea drept de vot pentru consiliile municipale, însă această promisiune a fost încălcată după ce Cuza a fost îndepărtat de la putere. Când regele Carol I a ajuns la putere în 1866, a fost propusă o nouă Constituție, în care era menționat dreptul evreilor de a primi cetățenia. Această secțiune a constituției a dus la mari demonstrații din partea opoziției, și a fost în cele din urmă omisă, moment din care s-a reluat persecutarea evreilor.
La Conferința de pace de la Berlin, după războiul de independent din 1877, puterile europeene au stipulat in acordul de pace din 1878, doua articole 43 si 44 , prin care au condiționat recunoasterea independentei României de acordarea cetateniei romane tutoror evrei din țară. Au fost luate decizii prin care România a recunoscut drepturile civile ale evreilor și înlăturarea restricțiilor economice care le erau impuse.
România a semnat acest acord, dar nu l-a onorat. După Conferința din 1878, guvernul român a decis că oricine nu era creștin putea obține cetățenia cu condiția ca cele două Camere ale Parlamentului să aprobe fiecare cerere separat. În treizeci și cinci de ani înainte de primul război mondial, doar 2.000 de evrei au primit cetățenia română, dintr-o populație de aproximativ 250.000.
