x
România a devenit Regat în 1881, totuși guvernul a continuat să refuze acordarea emancipării colective, așa cum ceruse Congresul de la Berlin, stabilind că un necreștin putea primi cetățenie deplină, cu condiția ca cele două Camere ale Parlamentului să aprobe fiecare cerere separat. Evreii de origine română au fost definiți pentru prima dată drept „străini care nu sunt sub protecție străină” și ca străini puteau primi cetățenie individuală. Ratificarea articolului 7 din Constituție a acordat drepturi civile evreilor care au participat la războiul de independență și a transformat toți evreii români în „apatrizi” și străini în propria țară, până în 1919. Mai mult, în cei 35 de ani înainte de primul război mondial, doar câteva sute de evrei au primit cetățenia română, și cărora li s-a cerut să plătească sume mari pentru obținerea cetățenie, toți având un statut socio-economic ridicat.
La sfârșitul primului război mondial, în ajunul deschiderii Conferinței de pace de la Paris, repezentanți ai comunităților evreiești din Romania si organizatii ca Alliance Israelte Universelle, American Joint Distribution Committee și American Jewish Congress au întreprins diverse acțiuni pentru ca evreii români să obțină cetățenia. Aceasta după ce Brătianu a publicat, la 13 iunie 1919, o nouă lege privind dobândirea cetățeniei române în care evreii nu erau menționați.
Uniunea Evreilor Pământeni (UEP) a protestat împotriva legii, iar la 20 februarie Alianța israelită universală a trimis președintelui conferinței de la Paris un memorandum cu privire la chestiunea evreiască din România, inclusiv un text care, potrivit propunerii, ar fi trebuit să fie inclus ca parte a acordului cu România: "Toți evreii născuți și care locuiesc în România, cu excepția celor înregistrați pe lista consulatelor străine, adică resortisanți străini, vor fi recunoscuți ca cetățeni ai României. Dovada cetățeniei străine va reveni guvernului român". Un document similar a fost trimis în numele Comitetului pentru Afaceri Externe al JDC, precum și rapoarte despre situația evreilor din România și cu privire la adevărata natură a guvernării din Brătianu.
Odată cu semnarea Tratatului de pace de la Paris, în 1919, prin care a fost aprobată alipirea noilor teritorii la România, au fost ridicate din nou chestiunile privind drepturile civile și egalitatea evreilor; în fapt, aceasta crea o situație nouă, deoarece evreii din cele trei noi teritorii erau toți cetățeni ai țărilor de origine. În acest sens, România nu-i putea lăsa pe evreii „Regatului” fără cetățenie. În cadrul Conferinței de pace de la Paris, delegația română s-a opus cerinței acordării cetățeniei evreilor din zonele anexate și a încercat să repete tactica de acordare a cetățeniei individuale care fusese stabilită unilateral de România după Congresul de la Berlin. Poziția marilor puterilor a fost clară, dar premierul român, liberalul Ion Brătianu, a încercat să găsească o formulă care să le permită românilor împiedicarea naturalizării tuturor evreilor. Consiliul Suprem nu a acceptat poziția lui Brătianu; acesta a părăsit conferința de pace și a demisionat din funcția de prim-ministru la 12 septembrie 1919.
Însă evreii au refuzat în mod organizat să depună cereri în fața instanțelor pentru cetățenie. Sub presiunea marilor puteri a fost adoptată o nouă lege, în care o „cerere” era suficientă pentru obținerea cetățeniei române. Pe de altă parte, autoritățile române au încercat să creeze obstacole administrative pentru punerea în aplicare a acestei legi.
În urma protestelor, la 22 mai 1919, Brătianu a emis o a doua lege, în care a încercat obținerea unei versiuni care permitea românilor să împiedice acordarea de cetățenie evreilor. Cu toate acestea, „Comitetul pentru protecția evreilor din România” nu a dat înapoi și a prezentat un nou memorandum, care a propus să includă în Tratatul de pace cu România o clauză care pentru acordarea de drepturi civile evreilor români. Guvernul român s-a opus și, în cele din urmă, a fost inserat un nou articol; Articolul 7 din Convenția privind minoritățile, semnată la 9 decembrie 1919, care declara: „România se angajează să recunoască evreii care trăiesc pe teritoriul României și care nu sunt cetățeni ai altor țări drept cetățeni români cu toate drepturile și fără alte proceduri suplimentare.
Problema evreimii române și-a găsit în sfârșit rezolvarea în acest acord, reușită care ar fi putea fi atribuită în primul rând organizațiilor evreiești din Occident și diplomației franceze. Aceasta a pus capăt lungii lupte internaționale pentru evreii români. Emanciparea a avut loc în cadrul „României Mari”, încheind astfel discriminarea împotriva evreilor din Vechiul Regat, ai căror coreligionari din Serbia fuseseră emancipați în 1917, iar cei din Bucovina și Transilvania încă din 1867.
