x
More Judaico sau jurământul evreiesc, a fost o formă specială de jurământ pe care evreii erau obligați să-l efectueze atunci când depuneau mărturie într-o instanță creștină sau musulmană. More Judaico (în latină însemnând ”pe/după obiceiul evreiesc”) a fost impus în urma zvonurilor despre încrederea în jurământului evreiesc legat de semnificația pe care autoritățile creștine le-au atribuit rugăciunii Kol Nidre. Neevreii au susținut că, de vreme ce un evreu poate să anuleze un jurământ, trebuie să se îndoiască de obligația lui de spune adevărul sub jurământ sau de a face întocmai lucrurile pe care a jurat că le va face.
Jurământul a fost introdus pentru prima dată în Imperiul bizantin în timpul domniei lui Iustinian, în anul 531. Împărații bizantini care au venit după Justinian au stabilit o ceremonie cu simboluri umilitoare în care evreul trebuia să se înconjoare de spini, să țină sulul Torei și să jure că va fi pedepsit dacă nu spune adevărul, că pământul s-ar deschide și l-ar înghiți ca pe Datan și Aviram. La sfârșitul secolului al 8-lea, în timpul domniei lui Carol cel Mare, în versiunea bizantină au fost adăugate blesteme și amenințări, iar o culegere de drept din Franța a stabilit că evreul care depune jurământ trebuie să poarte o coroană de spini în jurul gâtului, să stea cu genunchii legați și cu o ramură de spini între gambe. Potrivit unei alte versiuni, evreii erau forțați să stea desculți pe pielea sângerândă a unui vițel sau oaie și cu mâna dreaptă pe un sul de Tora deschis.
În principatul Moldovei, jurământul a fost stabilit în timpul domniei lui Grigore Ghica (1739-1741). Există o altă versiune scrisă în 1786, copiată în 1828, în timpul domniei lui Ion Sandu Sturdza, implementată la Iași și în alte orașe din Moldova. Înainte de depunerea jurământului, evreul trebuia să postească, să se cufunde în mikveh (baie rituală), să poarte giulgiul morților și să participe la sinagogă într-o zi de luni sau joi, când se citea din Tora. Acolo trebuia să se înfășoare într-un șal de rugăciune, să-și pună tefilinii și să se întindă pe un pat mortuar. Deasupra capului se ținea o lumânare, iar rabinul sufla șofarul de șapte ori în timp ce recita blesteme și pedepse. Juratul trebuia să repete după rabin și să pună mâna pe Tora. Judecătorul amenința juratul că, dacă minte, va fi pedepsit, pământul se va deschide și-l va înghiți pe el, familia și bunurile sale.
În Țăra Românească jurământul More Judaico a fost impus începând cu anul 1800, cu câteva detalii suplimentare în ce privește umilințele ceremoniei: patul mortuar era acoperit cu pânză neagră lângă două lumânări de asemena negre. Cel care depunea jurământ stătea desculț în prezența unor evrei importanți din oraș, citind jurământul în timp ce ținea sulul Torei și atingea patul mortuar.
După revoluția franceză s-au depus eforturi în întreaga lume pentru anularea jurământului umilitor impus evreilor. În Franța, Adolphe Cremieux l-a apărat pe tânărul rabin Isidor Lazar, care în 1838 a refuzat să deschidă sinagoga pentru efectuarea unui asemenea jurământ, iar la 3 martie 1846, Curtea Supremă franceză a decis că jurământul este împotriva Constituției.
Și rabinii din România s-au opus acestui jurământului și au refuzat să participe la ceremonii (au închis sinagogile pentru a preveni efectuarea ceremoniilor umilitoare), inclusiv rabinul șef sefard din București, Chaim Bejerano, rabinul Israel Margulies din Brăila și alții. Au fost, de asemenea, rabinii și personalitățile publice care s-au luptat pentru anularea jurământului, inclusiv rabinul Yaakov Niemerover, rabinul Yitzhak Taubes din Bârlad și dr. Yaakov Nacht din Focșani, care au scris memorii și au trimis petiții autorităților. Lupta a dat roade în 1912, când jurământul a fost anulat oficial în România.
