x
Tratatele care au urmat după primul război mondial au dus la creșterea semnificativă a teritoriului și a populației României. Conform unui recensământ la nivel național, în 1930 existau 756.930 de evrei, reprezentând aproximativ 4,2% din populația totală a țării. Noile granițe ale României Mari au adăugat trei comunități evreiești distincte: 206.958 de evrei în Basarabia, 92.988 în Bucovina și 193.000 în Transilvania. La acea vreme, în Regat trăiau 263.192 de evrei. Majoritatea acestora (circa 68%) locuiau în mediul urban, mai ales în orașele mari: în Iași 35.465 (34,5%) din populația orașului), în Galați, 19.915 (19,8%) și în Botoșani 11.840 (36%). Cele mai mari concentrații urbane evreiești au fost în București, cu 76.480 de evrei (12%), Cernăuți cu 42.932 (38,2%) și Chișinău cu 41.405 (36%).
Fiecare dintre aceste grupuri reprezenta o entitate istorică, cu un caracter unic. Evreii din Bucovina, Transilvania și Basarabia difereau foarte mult față de cei din Regat în ceea ce privește propria identitate, organizarea internă, statusul civil și importanța economică. Evreii din Regat erau, într-o mai mare măsură, familiarizați cu limba și cultura română, în timp ce evreii din Basarabia formau grupul cel mai tradiționalist. Aceștia erau de cultură ebraică și vorbeau limba idiș, la nivelul societății existând și semne ale influenței culturii ruse sau a ideilor politice moderne. În ceea ce-i privește pe evreii din Bucovina, aceștia au dezvoltat o elită proprie afiliată culturii germane.
Situația din Ardeal (care cuprindea atât Transilvania cât și Banatul) era mai complicată. Societatea evreiască de acolo era împărțită între comunitatea ortodoxă și cea neologă, la fel ca în Ungaria înainte de primul război mondial. În regiunile Crișana de nord și Maramureș s-au menținut comunități tradiționale care aparțineau unei ramuri extreme a ortodoxiei religioase, vorbitoare de idiș. Restul Transilvaniei și regiunea Banatului aveau comunități neologe în orașele mari, acestea fiind total asimilate culturii maghiare din punct de vedere al limbii și identității. Când Transilvania a devenit parte a României, procesul de „maghiarizare” a încetinit în favoarea întăririi identității evreiești.
Tradiția și diferitele influențe culturale au creat o barieră în dezvoltarea relațiilor dintre evreii din Regat și cei din noile regiuni. Cei douăzeci de ani dintre războaiele mondiale nu au fost suficienți pentru fuziunea acestor grupuri într-o singură unitate. Pe de o parte, evreii din Regat s-au simțit superiori evreilor nou-veniți, datorită familiarității lor cu cultura românească. La rândul lor, evreii din noile regiuni se simțeau și ei superiori, din diverse motive: cei din Basarabia pentru cultura lor ebraică, iar cei din Bucovina datorită experienței lor în viața politică și a culturii lor occidentale. Evreii din Transilvania aveau mai multă competență în politică, dar procesul de „maghiarizare” pe care l-au traversat a creat o barieră în calea oricărei influențe reciproce între ei și evreii din Regat.
Noul stat român era multinațional, iar guvernul a încercat să impună o politică de „românizare”. Cu toate acestea, aproape fiecare segment al populației evreiești din România era privit cu antagonism de către elitele naționale ale noului stat. Evreii din Regat, asimilați în Țara Românească dar mai puțin în Moldova, erau priviți cu resentimente motivate politic, economic, cultural și religios, atitudini care au favorizat creșterea antisemitismului românesc în deceniile de dinaintea primului război mondial. În plus, sprijinul străin în lupta lor pentru obținerea cetățeniei a dus la un sentiment larg răspândit că evreii, cu ajutorul puterilor din afara, căutau să limiteze suveranitatea statului român.
Cei mai mulți dintre evreii din Transilvania, Crișana și Maramureș vorbeau maghiară sau idiș și erau priviți ca „străini”, atât din cauza religiei lor, cât și pentru faptul că identitatea culturală și loialitatea lor politică fuseseră modelate după majoritatea maghiară din Ungaria. Evreii din Bucovina, aliniați cultural cu germanii din monarhia habsburgică, vorbitori de idiș, erau considerați și ei „străini” de către români, întrucât trăiseră într-o regiune a Moldovei istorice, cucerită de habsburgi în 1775 și revenită la România abia în 1918. Evreii din Basarabia, în mare parte vorbitori de idiș și rusă, trăind în principal în mediul rural, au servit drept model pentru evreul străin, stereotip împotriva căruia antisemiții din Regat militau de zeci de ani.
În această atmosferă nu este de mirare că antisemitismul a fost un fenomen obișnuit în România după primul război mondial, care s-a manifestat în trei dimensiuni: politică, culturală și populară. Astfel, evreii au suferit atât din cauza minorităților care doreau să-și păstreze caracterul unic și îi priveau pe evrei cu suspiciune, cât și din cauza guvernului central care dorea să suprime toate minoritățile, inclusiv evreii.
Încă din primele decenii ale dezvoltării României moderne, în viața politică și intelectuală a țării a existat un puternic curent antisemit, care nu a fost la marginea societății, ci chiar în inima acesteia. Stereotipiile de limbajreferitoare laneacordarea cetățeniei - expulzare fizică, omor ritual, aruncarea în Dunăre, atacul asupra credinței și practicii religioase evreiești, desemnarea evreilor ca agenți străini, dușmani ai statului și ai națiunii, precum și limbajul de separare, de dezumanizare și ucidere a evreilor - au apărut devreme pe scena românească. De fapt, limbajul extrem de antisemit introdus în acei ani a avut ecou în următoarele decenii, în timpul și chiar după Holocaust.
În 1922, studenții de la Universitatea din Cluj au declarat numerus clausus (cotă) împotriva evreilor și au folosit violența pentru a impune această restricție. Studenții altor universități le-au urmat exemplul, iar în 1927 naționaliștii români s-au unit pentru a forma o mișcare politică, Garda de Fier, care a adoptat o politică antisemită extremă într-o linie de violență și teroare.
Politica de discriminare a evreilor în diferite domenii profesionale și mai ales în serviciul public, a continuat. Cu toate acestea, în alte zone s-a înregistrat o îmbunătățire a atmosferei de respingere la adresa evreilor. Cercurile educate au fost primele care au dat dovadă de mai multă toleranță. Lucrările autorilor evrei au fost publicate în periodice, iar scriitorii evrei au jucat un rol în înflorirea literaturii române. Evreii au jucat un rol proeminent în literatură, muzică, teatru și arte plastice, doar două universități fiind inaccesibile studenților evrei, ca urmare a presiunilor studenților.
Paul Cernovodeanu, Liviu Rotman, and Raphael Vago, eds. Toldot ha-yehudim be- Romanyah, Vols. 1-4, Tel Aviv, 1996-2003
Carol Iancu, Les juifs en Roumanie, 1919-1938, Paris, 1936
Ezra Mendelsohn, The Jews of East Central Europe between the World Wars, Bloomington, Ind.,1983
