x
La începutul secolului al 19-lea, urmare a legăturilor cu țările occidentale stabilite în mare parte prin studenții care studiau în străinătate, în special la Paris, ideile Revoluției Franceze, ale revoluțiilor de la 1848 in Europa (cumoscute sub denumirea de „Primăvara Popoarelor"), și dorința de independență au început să prindă contur și în Principatele Române. În 1848, revoluționarii români au ridicat problema drepturilor civile pentru evrei și a egalității drepturilor politice pentru toți locuitorii, indiferent de religie, și au militat împotriva Regulamentului organic, considerat legislație străină. Programul revoluționarilor moldoveni, scris de Mihail Kogălniceanu prevedea printre altele, drepturile civile și politice egale care urmau să fie acordate tuturor cetățenilor, indiferent de credința lor. Rusia a suprimat tentativa de revoluție și revoluționarii înșiși au fost expulzați.
În Țara Românească, revoluționarii au reușit să preia puterea timp de trei luni (11 iunie - 13 septembrie 1848). Comitetul lor de conducere a trimis solicitări conducătorilor țării, inclusiv cereri cu privire la problemele evreiești, cum ar fi dreptul la vot care trebuie acordat tuturor proprietarilor de pământ, indiferent de religie sau naționalitate, iar statul să suporte costurile pentru denominațiunile religioase.
Articolul 21 din „Proclamația lui Islaz”, declarația revoluționară din 11 iunie 1848, prevedea „acordarea de drepturi egale israeliților, precum și drepturi politice tuturor celorlalte religii și credințe”. Cele 22 de puncte ale declarației au fost considerate baza viitoarei Constituții. Guvernul revoluționar care a semnat proclamația a explicat că principiile incluse își au baza „în vechile legi și obiceiuri ale țării”. Într-o altă proclamație, evreii erau chemați la arme pentru a ajuta „marea faptă” (Revoluția); mulți au răspuns acestui îndemn, precum Bernth. Popper care a transmis următorul mesaj vibrant: „Acum, când patria ta este și patria noastră, când vei întinde mâna în frăție, vom rămâne lângă tine, puternici și curajoși, vom ști să luptăm cu tine și chiar să murim pentru iubita noastră patrie”.
Pe lângă revoluționarii Ion Brătianu, Constantin Rosetti și Ion Heliade Rădulescu, o serie de evrei au jucat un rol important în această mișcare, printre ei numărându-se pictorii Daniel Rosenthal (singura victimă a revoluției), Barbu Iscovescu și bancherii Davicion Bally și Hillel Manoah, care au contribuit financiar la înfăptuirea revoluției.
Odată cu invazia armatelor țariste și otomane, conducătorii români au suprimat revoluția și au revenit la Regulamentul organic. Situația evreilor s-a deteriorat: considerați străini, li s-a interzis aproape complet să locuiască în mediul rural și să dețină funcții publice. Dar chiar dacă revoluția eșuată a simbolizat o speranță spulberată pentru evrei, pentru prima dată aceștia au încetat să mai fie percepuți de societate ca o entitate religioasă îndepărtată de problemele politice; prin urmare, revoluția de la 1848 este considerată ca fiind începutul luptei pentru emancipare.
Sfârșitul războiului Crimeei dintre Imperiul rus și cel otoman din 1856 a adus o schimbare de atitudine față de situația evreilor din România. De atunci, problema a suscitat interesului constant al acestor mari puteri. Împreună cu formarea concepțiilor privind reorganizarea principatelor s-au purtat și discuții referitoare la îmbunătățirea statutului juridic al evreilor. La Conferința de la Constantinopol din 11 februarie 1856, țările aliate (Franța, Anglia, Austria și Turcia), au recunoscut pentru prima dată - deși indirect - egalitatea drepturilor civile și politice ale evreilor.
Congresul de la Paris (25 februarie - 30 martie 1856), care a fost o continuare a Conferinței de la Constantinopol, a marcat o tranziție către influența Franței, când Napoleon al III-lea a devenit „judecătorul Europei”. În ciuda acestui fapt, tratatul semnat la sfârșitul Congresului de la Paris a fost dezamăgitor și, în ciuda luptelor și intervenției elementelor străine, în special a guvernului francez, evreii din Principatele Române nu au câștigat drepturi politice la acest Congres.
Solicitarea de drepturi egale pentru evreii români a fost privită cu empatie de domnitorul Alexandru Ioan Cuza care, cu ajutorul Franței, a realizat unirea principatelor la 24 ianuarie 1859. Sub conducerea sa, a fost adoptată o nouă Constituție, identică pentru cele două principate, iar statutul juridic al evreilor s-a îmbunătățit considerabil. Noua constituție, adoptată la 6 decembrie 1864 și ratificată un an mai târziu, a permis evreilor să devină cetățeni. Așa a demonstrat Cuza că în ochii lui evreii erau; „românii religiei evreiești” și că procesul de emancipare trebuie accelerat. Cu toate acestea, promisiunea a fost încălcată imediat după ce Cuza a fost îndepărtat de la putere.
