x
La sfârșitul anilor 1930, situația evreilor europeni s-a înrăutățit; pe măsură ce atmosfera de război se intensifica,mulți dintre aceștia au căutat o cale de scăpare dar toate țărileși-au închis porțile în fața lor. Conferința de la Evian din 1938, convocată pentru a rezolva situația disperată a refugiațilorevrei, nu a oferit nici o soluție. Ereț Israel, casa națională promisă în mandatul britanic din 1922, și-a închis de asemenea granițele pentru acești refugiați. Ca parte a eforturilor de a-și asigura sprijinul părții arabe în războiul care se anunța iminent, Marea Britanie și-a anunțat retragerea din Planul ONU de partiție, continuând să restrângă cotele de imigrare în "Cartea albă" din 1939, care a limitat imigrația la 75.000 de evrei, timp de cinci ani.
Pentru prima dată în istoria rătăcirii poporului evreu, lumea s-a împărțit în țări din care evreii au fost expulzați și țări în care nu li se permitea intrarea. În acest stadiu, directorii Agenției Evreiești au început să sprijine ceea ce trebuia să devină cunoscut de către autoritățile internaționale drept "imigrația ilegală". În timpul războiului, porturile Constanța, Brăila și Sulina erau aproape singurele porți de evacuare din Europa care rămăseseră deschise evreilor. Până în aprilie 1942, un oficiu Ereț Israel a rămas deschis în București, iar emigrarea din România a continuat cu încurajarea autorităților.
În perioada martie 1941 - toamna anului 1942, emigrarea a fost interzisă. Conform acordului cu Germania nazistă, Ion Antonescu, conducătorul României, intenționa să-i trimită pe toți evreii din Regat (Vechiul Regat al României și Transilvania de Sud), pentru a fi exterminați în lagărul Bergen-Belsen din Polonia. Emigrarea a fost permisă din nou după ce Antonescu s-a răzgândit în privința deportărilor, sub influența cursului războiului, al relațiilor cu liderii naziști, precum și în urma intervențiilor liderilor evrei, a reginei-mamă Elena și a tânărului regelui Mihai și a unor intelectuali și clerici români.
În iarna anului 1942, guvernul român a adoptat emigrarea ca soluție la problema evreiască și a acceptat să elibereze circa 70.000 de evrei, în schimbul unei sume exorbitante-zeci de miliarde de lei. Planul nu a avut nici o șansă de reușită, deoarece transferul evreilor depindea de buna voința germanilor, Adolf Eichmann făcând totul pentru a împiedica planul.
Tragedia emigranților evrei este evidențiată de cele două nave ilegale care au fost scufundate în drumul lor spre Ereț Israel: în decembrie 1942, "Struma" purtând 769 de imigranți, iar în august 1944 "Mefkura" cu 320 imigranții la bord. În timpul războiului, mai puțin 5.000 de evrei au emigrat direct din România în Palestina.
În tot acest timp, mișcarea sionistă din România a continuat să funcționeze sub conducerea lui Abraham LeibZissu. În urma unei decizii secrete a guvernului britanic potrivit căreia intrarea în Palestinaar fi acordată oricărui evreu care venea dinTurcia, Leib Zissu a acționat pentru a convinge membrii guvernului fascist al lui Antonescu să permită plecarea evreilor.
Spre sfârșitul războiului, guvernul român a autorizat Agenția Evreiască să redeschidă oficiul Palestinei. Sub presiunea cursului războiului (posturile de radio ale Națiunilor Unite repetau în continuu avertismentele adresate vinovaților de crime împotriva umanității), Antonescu a autorizat deschiderea oficiului la 9 iunie 1944. În scrisoarea de autorizare, el a menționat patru nave care ar fi putut să navigheze sub pavilion străin din România, purtând orfani din Transnistria și refugiați evrei din alte țări. Oficiului i s-a acordat permisiunea de a elibera cărți de identitate refugiaților din Polonia, Ungaria și Slovacia, și astfel mulți evrei au fost salvați de la extrădare către naziști.
În timpul războiului, peste 13.000 de refugiați au reușit să părăsească Europa îmbarcați pe 31 de nave, prin porturile din România.
