x
Serviciul evreilor în armata română a fost strâns legat de lupta pentru emancipare. Legea înrolării obligatorii, adoptată la 11 iunie 1864, impunea înrolarea românilor și apatrizilor (doar evreii găsindu-se în această categorie). Prin urmare, evreii erau obligați să se înroleze, deși nu aveau drepturi civile și erau recrutați ca „rezidenți străini fără protecție străină”.
În 1877, când România s-a alăturat Rusiei în războiul împotriva Turciei și a luptat pentru independență, evreii au fost chemați pentru prima dată în armată, iar din cei 80.000 de soldați recrutați, aproximativ o mie erau evrei dintre care 120 au căzut în luptele de la Plevna.
În ciuda participării evreilor în război, nu a existat nici o schimbare în starea civilă a acestora și, în afară de cei 888 de soldați care au luptat pe front și cărora li s-a acordat cetățenia în condițiile legii speciale, toate cererile evreilor români pentru cetățenie a fost respinsă. La primul și al doilea război balcanic, între 1912 și 1913, au participat aproximativ 13.000 de soldați evrei, dar de această dată nici soldații care au luat parte la război nu au primit cetățenia.
Odată cu declanșarea primului război mondial, s-a pus din nou problema cetățeniei evreilor chemați să slujească în armată. În 1916, după o perioadă de neutralitate, România a decis să se alăture „Puterilor Aliate”, iar 23.000 de evrei au fost recrutați în armata română, aproximativ o zecime din evreii români de la acea vreme. România a fost învinsă în război și a suferit pierderi grele. Peste jumătate din teritoriul său, inclusiv Muntenia, capitala Bucureștiului, Dobrogea cu ieșirea la mare, și sudul Moldovei au fost cucerite de inamic, iar aproximativ un milion de români au murit pe front sau din cauza lipsurilor.
Dintre evreii recrutați, 882 au fost uciși, 772 răniți, 449 au căzut prizonieri de război, iar un număr de 3043 au fost dați dispăruți. 825 de soldați evrei au primit medalii pentru excelență datorită eroismului pe câmpul de luptă, inclusiv 220 de medici și paramedici. Participarea masivă a evreilor la armata română în timpul primului război mondial nu a diminuat ostilitatea antisemită, iar mulți soldați evrei au fost acuzați de „trădare”, „spionaj” și „folosirea limbii idiș pe front”, 150 dintre ei fiind condamnați la moarte.
La 4 decembrie 1918, a avut loc o întâlnire între prim-ministrul Ion Brătianu și trei reprezentanți ai uniunii evreiești locale; Wilhelm Filderman, Meyerson și Ettinger. Cei trei au cerut să ofere lui Brătianu un memoriu despre violența împotriva populației evreiești și să discute cu el acordarea cetățeniei evreilor români. Brătianu a încercat să amâne abordarea problemei cetățeniei evreilor, legând-o de reforma agrară. Când Filderman i-a cerut să nu amâne acordarea cetățeniei, Brătianu a răspuns că nu poate face apel la stat cu o astfel de cerere, adăugând: „Știți că țara este antisemită”. Filderman a răspuns atunci că antisemitismul nu aparține oamenilor, ci este răspândit de sus și că "una dintre sarcinile conducerii armatei în timpul războiului a fost să otrăvească atmosfera în raport cu evreii. Pentru înfrângerile militare și dezastrele din această țară, numai noi suntem responsabili, trădători, rebeli, sunt doar între noi ".
Autoritățile militare române au continuat această politică antisemită față de soldații evrei până în anii 1930, ocazional lucrurile ajungând la situații absurde. De exemplu, un soldat evreu a fost acuzat de dezertare și a fost judecat în fața unui tribunal militar fără ca el să fie prezent. În timpul procesului, s-a dovedit prin mărturiile soldaților români care au luptat alături de el că acesta căzuse pe câmpul de luptă ca erou.
Dar, în ciuda antisemitismului, evreii au continuat să slujească în armată și s-au bucurat de o relativă stabilitate. În mobilizarea generală din 1938, regele Carol al II-lea a respins propunerile germane de cooperare și, ca răspuns la amenințările lui Hitler, a anunțat o mobilizare generală a forțelor de rezervă. Evreii au răspuns la apel, aproximativ 60.000 înscriindu-se ca soldați. Ultima dată când evreii au fost chemați să se înroleze a fost în 1940, în ajunul anexării Serbiei și Bucovinei la Uniunea Sovietică.
În august 1940, antisemitismul a atins apogeul în România, iar regele Carol al II-lea a emis un ordin de alungare a tuturor evreilor din armata română. Astfel se încheie 76 de ani în care evreii au servit în armată de la începutul României ca țară unificată, până la intrarea în al doilea război mondial.
