Educaţia

După ce s-au așezat în Principatele Române, evreii veniți din Ucraina și din Galiția au încercat să recreeze viața tradițională din țările lor de origine, în special în ceea ce privește organizarea comunității, cadrul și tiparele educaționale. Astfel, până la jumătatea secolului al 19-lea, educația evreiască a avut ca referință modelul educațional tradițional conform căruia băieții participau la Heder, Talmud Tora sau Ieșive, școli care erau de multe ori oferite gratuit copiilor nevoiași, fiind finanțate de comunitate sau de evreii înstăriți, care uneori furnizau de asemenea îmbrăcămintea și manualele necesare.
La mijlocul secolului al 19-lea, odată cu modernizarea și liberalizarea societății românești, evreii au început să se integreze în economie și cultură. Implicarea mai mare a evreilor a dus la un nivel mai mare de antisemitism, nu doar în rândul locuitorilor de la orașe și sate, ci și în rândul elitei intelectuale. Acest antisemitism sporit s-a reflectat și în sistemul de învățământ, mai ales între anii 1880 și 1890.
Odată cu extinderea mișcării Haskala (Iluminismul evreiesc), la jumătatea secolului al 19-lea, educatorii, intelectualii și cercetătorii, proveniți în principal din Galiția și Basarabia, au pus bazele înființării instituțiilor de învățământ moderne din România. Multe dintre ele au fost personalități proeminente ale culturii române, dintre care îi menționăm pe Iuliu Barash, BeniaminSchwarzfeld și fiii săi, Moses Gaster și Heinrich (Heiman) Tiktin. Acești intelectuali, educați în universități europene și seminarii rabinice, au ajutat la modernizarea educației și culturii evreilor.
Educația evreiască modernă din România s-a dezvoltat în etape. Prima etapă a început la mijlocul secolului al 19-lea, când noile elite evreiești au recunoscut nevoia de modernizare și au înființat primele școli evreiești din București, care s-au distanțat de tradiționalul „heder”. Sub influența lui Iuliu Barash, prima școală modernă evreiască s-a deschis la București în 1851, iar un an mai târziu a fost înființată, tot la București, o a doua școală, condusă de Israel Pick și Naftali Popper.
În a doua etapă (perioada 1863-1893), s-a înregistrat o încetinire a dezvoltării școlilor evreiești, în principal datorită acceptării elevilor evrei în școlile românești. În Legea educației adoptată în 1864, nu se făcea distincție între români și grupurile minorităților. Răspunsul evreilor la apelul de a se înscrie în școlile guvernamentale a fost atât de mare încât în anul școlar din 1883/84 ei au constituit aproximativ 15% dintre toți elevii, iar în Moldova procentul a ajuns la 50%.
Numărul din ce în ce mai mare de evrei în școlile de stat a provocat opoziție în diferite pături ale populației românești, ceea ce a determinat guvernul să adopte o politică de preferință pentru elevii români și respingerea celor evrei. Până în 1893, Legea educației primare a limitat înscrierea numărului de copii evrei la școlile românești
Conform acestei legi, oricine nu era cetățean român (și marea majoritate a evreilor români nu dețineau cetățenia) nu putea beneficia de învățământul primar gratuit. Un copil evreu nu beneficia de gratuitate și putea fi admis la școală doar dacă existau locurilor disponibile. Această lege a fost începutul unui proces menit să restricționeze și chiar să elimine evreii din diverse domenii și a servit drept catalizator pentru înființarea școlilor evreiești moderne. Drept urmare evreii, care până atunci preferau să-și trimită copiii la școlile guvernamentale, au început să opteze pentru școlile evreiești. Astfel, se părea că în România ideea existenței școlilor evreiești a fost impusă din afară, și nu neapărat stimulată din interiorul comunității. Cu toate acestea, îndepărtarea copiilor evrei din sistemul de învățământ de stat nu i-a readus în cadrele educației tradiționale evreiești, ci a contribuit la înființarea de școli evreiești moderne.
A treia etapă, începută în 1893, a inclus înființarea unui sistem de școli evreiești moderne, care oferea programe de învățământ actualizate. Legea educației primare cu modificările ulterioare au evidențiat diferența dintre elevii și profesorii români și străini. Așa cum era de așteptat, această lege a dus la reducerea drastică a numărului de elevi evrei din școlile de stat și mulți au fost nevoiți să-și întrerupă studiile. Mulți dintre elevii care au renunțat erau fete, deoarece părinții nu își permiteau să-și trimită toți copiii la puținele școli evreiești care existau, și preferau să îi trimită pe băieți. De exemplu, într-un raport trimis Alianței în 1899 de către comunitatea evreiască din Fălticeni, din 430 de elevi, 330 erau fete care au fost nevoite să-și întrerupă studiile.
Legea educației primare și dificultățile pe care le-a creat pentru evrei au dus la o implicare mai mare a unor organizații precum AllianceIsraéliteUniverselle (AIU) și Asociația de colonizare a evreilor (JCA), care au contribuit la înființarea unui sistem școlar evreiesc în toată România și a unei rețele de școli independente, restabilind astfel un model de organizare comunitară. Cu ajutorul acestor organizații, au fost încorporate programe moderne de studiu și metode de predare, iar la începutul secolului 20 au fost înființate în România școli profesionale pentru băieți și fete.