x
Evreii din România nu au avut o conducere religioasă centrală pentru o lungă perioadă de timp, din 1834, odată cu anularea funcției de Haham Bașa (rabinul șef din Iași), până în 1926, când Jacob Niemerower a fost numit primul şef-rabin al cultului mozaic din România. Nici diversele curente religioase evreiești nu au avut întotdeauna o conducere centrală, fiecare comunitate putând fi constituită din mai multe grupuri care funcționau autonom.
Comunitatea putea avea o casă de rugăciune modestă sau o sinagogă numită uneori „templu”. Fiecare comunitate avea unul sau mai mulți rabini angajați în baza unui contract, iar rolul lor era de a oferi explicații și îndrumare membrilor comunității cu privire la Tora și practicile religioase, să ia decizii cu privire la chestiunile religioase, să țină predici cu privire la diverse aspecte etice și morale, etc. În fiecare comunitate existau predicatori, cantori și măcelari rituali care lucrau sub supravegherea rabinului.
În secolul al 19-lea, când s-au organizat comunitățile evreiești din România, existau trei grupuri principale: evrei occidentali, polonezi (leși) și sefarzi. Evreii „occidentali” (care țineau de ”ritul occidental”) erau cei care se rugau conform ritului așkenaz occidental, similar cu Germania și Franța. Acest text a fost folosit de majoritatea comunităților din România, inclusiv în cadrul Templului Coral din București, care servea o comunitate de evrei „ortodocși moderni”. „Polonezii” erau cei care se rugau în funcție de ritul așkenaz estic, de rit polonez. Un alt grup de evrei așkenazi din România au fost hasidimii. Doi dintre părinții fondatori ai hasidismului au locuit în România: Hayyim Tyrer și Avraham Yehoshua Heshel din Opatow (Apt), care au înființat Curți hasidice la Satmar, Buhuși și Ștefănești.
Comunitățile așkenaze ortodoxe se găseau în principal în Transilvania și Banat, dar și în alte zone. De exemplu, la București existau două congregații ortodoxe separate, care funcționau alături de comunitatea modernă a Templului Coral și care ulterior s-au unit.
Comunități ale iudaismului „modern” au existat în toate marile orașe, dar cu oarecare diferențe între regiuni. În Vechiul Regat a existat o comunitate „ortodoxă modernă” care s-a dezvoltat în jurul Templului Coral. Rabinii acestui curent erau absolvenți ai seminarului rabinic din Breslau, Viena sau Berlin, acreditați de rabini recunoscuți ai Reformei. Au fost, de asemenea, rabinii care au absolvit seminarul rabinic din Paris, care erau mai liberali, dar nici aceștia nu au promovat un reformism extrem. Toți acești rabini aveau doctorate de la universități importante și erau implicați în diverse activități sociale.
În România Mare a existat și o comunitate „neo-ortodoxă”, în special în Bucovina, printre vorbitorii de limbă germană care au fost influențați de scrierile rabinului Samson Raphael Hirsch. Pe teritoriul Transilvaniei, Banatului și Maramureșului, parte a Regatului Ungar până la sfârșitul primului război mondial, populația evreiască s-a împărțit în trei grupuri: ortodoxă, neologă și Status Quo.
Diferitele comunități sărbătoreau zilele sfinte ale calendarului ebraic după tradițiile și obiceiurile proprii. Șabatul (ziua de odihnă) era sărbătoarea centrală, alături de Roș Hașana (anul nou), și Yom Kippur (ziua ispășirii), care reprezentau speranța pentru un an bun, dar și reținere, auto-controlul și ispășirea păcatelor. Alături de aceste trei sărbători importante se găsesc și cele care păstrează amintirea evenimentelor formative din istoria poporului evreu, în jurul perioadei „Exodului din Egipt”: Pesah -Paștele iudaic, Șavuot și Sucot, precum și sărbătorile de Hanuca și Purim, care evocă exultare și bucurie, când evreii au fost amenințați cu distrugerea, dar au fost salvați în mod miraculos.
