x
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial a rămas în viață doar jumătate din populația evreiască din România. Supraviețuitorii erau traumatizați după ani de umilință, muncă forțată în lagăre și negarea drepturilor civile de bază. Regimul comunist a fost reticent în a compensa prejudiciile cauzate în timpul războiului, antisemitismul a crescut, iar noua situație socio-economică a provocat o mare îngrijorare.
Supraviețuitorii au realizat curând că nu aveau nici o șansă de integrare în noua realitate românească, iar ideea emigrării către noul stat evreu a devenit primordială în societatea evreiască. Încă din anul 1945, într-o discuție despre situația evreilor din România organizată la Consiliul Frontului Național Democrat, pictorul Max Hermann Maxi, important activist comunist, a fost constrâns să recunoască faptul că evreii vorbesc cel mai mult despre emigrare. În ciuda acestor schimbări, numărul evreilor plecați din România între anii 1945-1949 a fost relativ mic, aproximativ 37.000, dintre care 6.000 nu aveau documente legale.
În 1947, aproximativ 20.000 de evrei au părăsit țara în cadrul unei operațiuni spontane numită "fuga de aur", iar navele care transportau imigranți ilegali au continuat să navigheze din România până în 1948. Portul Constanța a servit și ca punct de plecare pentru refugiații evrei din Europa Centrală și de Est, care utilizau două nave de mari dimensiuni. Navele (Pan York și Pan Crescent) fuseseră achiziționate din SUA și navigau sub pavilion panamez, iar numelelor au fost schimbateîn "Atzmaut" și "Kibbutz Galuyot". În decembrie 1947, aceste vapoarele au plecat din portul Constanța cu mai mult de 15.000 de evrei din România - era pentru prima dată în istoria emigrării când un număr atât de mare de evreii eșea într-o singură călătorie.
Principalul obstacol în calea emigrării din Român iaînainte de înființarea Statului Israel a fost restricțiile impuse de Marea Britanie, care nu a acordat certificate conform cotei prescrise.
În august 1946, în cadrul luptei sale împotriva organizațiilor paramilitare evreiești, Marea Britanie a decis să aplice o politică de descurajare, îndreptată împotriva organizatorilor imigrației ilegaleși a imigranților. Conform acestei politici, orice imigrant ilegal capturat urma să fie expulzat.
Ca urmare, mulți dintre cei care doreau să imigreze nu au primit permisiunea autorităților britanice să intre în țară, și au fost expulzați, pe cale maritimă, în lagărele de tranzit din Cipru. În ciuda acestui fapt, la țărmurile Palestinei sub mandat a continuat să sosească nave cu refugiați, majoritatea fiind însă capturate și expulzate.
În multe situații au fost înregistrate acte de rezistență fizică la arest, imigranții încercând să se confrunte cu forțele britanice, care, în anumite cazuri, au folosit muniție împotriva acestora.
Forțele britanice au construit 12 tabere de detenție, în care au fost ținuți aproximativ 53.000 de imigranți din Europa Centrală și de Est, dintre care 23.000 proveneau din România.
